2012, despre filosofia romaneasca

Despre filosofia românească am două obsesii organizatoare. În raport cu ele, aş trece pentru câteva clipe prin retrospectiva anului editorial 2012.

Mă gândesc, pe de o parte, la cât de utilă ar fi pentru o reflecţie publică, foarte generală, o anchetă asupra ideilor contemporane care îi preocupă pe filosofi în România. O asemenea încercare periodică este o practică obişnuită în medii culturale mai fortificate: se tradusese în 1994 o asemenea carte, la Humanitas, pe care aş folosi-o ca exemplu: Jean-Marie Domenach, Anchetă asupra ideilor contemporane, în care autorul analiza deceniile 7-8 ale filosofiei franceze din perspectiva unei panorame a temelor vizitate. O asemenea încercare nu există în România, deşi existenţa ei ar oferi un relief al preocupărilor noastre de cercetare şi de editare şi ar ridica o mulţime de întrebări: de ce anumite teme şi nu altele, care sunt prejudecăţile noastre filosofice, ce dialog purtăm cu semenii noştri care scriu în alte limbi şi se educă în alte universităţi şi ce dialog purtăm cu semenii noştri pur şi simplu. O asemenea cercetare ar arăta, probabil, modurile în care a supravieţuit şcoala lui Noica (şi ar deveni foarte vizibil cum anume elevii d-lui Liiceanu oferă un privilegiu strălucitor fenomenologiei germane şi franceze), sau cum modelul carierei savante a lui Mircea Eliade produce un mediu de studiu foarte avansat în istoria religiilor. La fel, s-ar putea vedea cum o şcoală de filosofie analitică se naşte în prelungirea epistemologiei ştiinţei predate de profesorii Flonta şi Pârvu în deceniile trecute. Tot aşa, o asemenea cercetare ar putea, eventual, trasa o hartă imaginară a universităţilor româneşti în care polarităţile ar fi foarte vizibile: o şcoală de logică la Timişoara, una de hermeneutică şi patristică la Iaşi, fenomenologia între Bucureşti şi Cluj, filosofia analitică şi studiul modernităţii timpurii la Bucureşti, iar istoria filosofiei româneşti, a celei premoderne şi a eticii aplicate mai ales la Cluj. Autorul unei asemenea cercetări nu ar distribui, evident, etichete sub forma unor titluri de onoare şi cu raţiuni exclusiviste, ci sub forma unor constatări strict empirice a numărului de volume publicate în aceste zone. Dar să ne oprim aici fantezia, întrucât o asemenea lucrare încă nu există.

Mă gândesc, pe de o parte, la necesitatea unui alt tip de muncă, la fel de empirică: o cercetare care să pună în evidenţă bibliotecile filosofilor, sursele lor comune şi mai ales instrumentele cu care ei se instruiesc şi îi educă pe alţii. Argumentul că o asemenea întreprindere merită făcută este următorul: dezvoltarea unei tradiţii de cercetare nu presupune doar o colecţie de indivizi particulari care, de la o zi la alta, se decid să se preocupe de o tradiţie de gândire, ci presupune şi existenţa unui strat impersonal de resurse disponibile public, care să incite la gândire şi să poată fi apelate pentru verificare, pentru dialog, pentru testarea imposturii. Altfel spus, este lipsit de sens să spunem că în România există o şcoală de studiere (pentru a lua un exemplu pur imaginar) a filosofiei lui Boethius, până când întreaga operă a lui Boethius nu există în ediţii disponibile, cu text bilingv, care îl prezintă culturii române pe acest gânditor şi care, mai ales, forţează şi conceptele şi limba română să îi exprime gândul. Argumentul acesta pare inutil la prima vedere, căci se poate ridica obiecţia: de ce să traducem un gânditor înainte de a ne preocupa de el metodic şi sub forma unei tradiţii de cercetare? Răspunsul este foarte simplu şi necesar: pentru că absenţa unei surse comune şi disponibile permite studiul unui grup restrâns, dar el nu permite transformarea obiectului de studiu într-un dialog cultural, pentru că în absenţa unei surse de referinţă stabile nu există nimic disputabil. Adică nu putem gândi alternativele unei filosofii decât într-un mediu în care sursa este comună şi impersonală. În consecinţă, această a doua cercetare pe care o visez ar pune în lumină o statistică îngrijorătoare a surselor noastre de cercetare şi a calităţii lor. De pildă, se va vedea atunci că avem o ediţie a presocraticilor hilară, dar mai multe încercări eşuate de a o reface, încă nu avem un corpus aristotelic complet şi onorabil, despre stoici nu ştim aproape nimic, Augustin e un gânditor prezent lacunar, Proclus e aproape absent, Dionisie e prea liturgic, din Boethius mai e ceva, Eriugena e încă doar un nume, Anselm ar fi de reluat, arabii îi numeri încă pe degete, la Toma „se lucrează” (până când?), apoi vin două secole complet albe (doar) în bibliotecile noastre, în care abia dacă se vede chipul lui Cusanus, din modernitatea timpurie avem câteva lucrări, raţionalismul francez e un şantier abandonat, pe Cantemir încă nu l-am editat, Hobbes e o frecventă ratare, germanii secolelor XVIII-XIX sunt fala bibliotecilor noastre, iar din contemporani traducem fără un aparent plan de cultivare a unei tradiţii sistematice şi unitare. Ne putem însă opri analiza, căci nici o asemenea lucrare deocamdată nu există.

Totuşi, în baza acestor două fantezii organizatorice, avem un orizont intenţional format cu care ne putem întreba, retrospectiv, dacă e ceva de spus despre anul 2012. Iar câteva remarci răsar în virtutea evidenţei. Le putem înşira după două criterii. Primul, total neprofesionist, dar ilustrativ prin forţa spontaneităţii înseşi, este interogarea bruscă a amintirii: ne vin în minte, brusc, titluri ale filosofiei cu care ne-am îmbogăţit cultura în ultimul an? Al doilea, mai profesionist, dar în marginea căruia putem judeca deocamdată doar aproximativ, este celebrul newsletter lunar de filosofie românească al lui Cristian Ciocan, care funcţionează de mai mulţi ani şi care, reunit, poate oferi o imagine de ansamblu cu câteva consecinţe neaşteptate.

Primul: ne vin în minte, dintr-o dată, senzaţionala ediţie a Lumii ca voinţă şi reprezentare a lui Schopenhauer, tradusă de Gabriel Pârvu pentru Humanitas. Sau reuniunea studiilor de filosofie românească a Martei Petreu, De la Junimea la Noica, de la Polirom. Sau epistolarul dintre Gabriel Liiceanu şi Gabriel Cercel, de la Humanitas. Sau iniţierea unei colecţii de filosofie contemporană, prin Mircea Dumitru, la Polirom, cu traducerea lui Simon Blackburn. Sau versiunea lui Walter Prager la Nemesius din Emesa, Despre natura omului, de la Univers Enciclopedic, sau ediţia (de interes internaţional, fiindcă e vorba de un text editat în premieră modernă) realizată de George Grigore din Avicenna, Despre definiţii, tot la Polirom. Iar lista poate continua, mărturisind ca sunt cu atât mai fericit cu cât găsesc argumente că într-adevăr ar exista lucruri care să îmi fi scăpat la această primă amintire.

Al doilea: „lista lui Ciocan” este un instrument deosebit de preţios, a cărui valoare culturală a fost prea puţin remarcată şi respectată. Lunar, câteva mii de persoane primesc această statistică de foarte bună calitate a cărţilor, a studiilor în străinătate, a celor din ţară, a articolelor şi a conferinţelor de filosofie. De aici se poate vedea cum testul de memorie de mai sus îşi poate păstra spontaneitatea şi sinceritatea unui simplu exerciţiu personal, dar completările care apar aduc în lumină alte titluri şi oferă o informaţie care îţi opreşte, întrucâtva, inima în loc. Parcurgând lista titlurilor publicate, se pot face două constatări. 1. Lucrările cu rezonanţă, ediţii ale marilor autori ai istoriei filosofiei, formarea unor instrumente de lucru, cărţile de audienţă culturală şi mai ales cele formatoare de opinie sunt preponderent rodul unor iniţiative strict personale, provenite din pasiunea care nu te lasă să îţi iei mâinile de pe taste, dar nu rezultatul unei iniţiative instituţionale. Nicăieri, nici o operă sau cu atât mai puţin o serie care să pună o instituţie în faţa individului. Cele câteva reviste cu largă circulaţie internaţională ale filosofiei româneşti, mai ales Studia Phenomenologica, sunt de departe iniţiative private. Pretutindeni, iniţiativa cultivării filosofiei în România este în primul rând opera editorilor de carte, şi numai ulterior şi într-un plan ezitant, a universităţilor sau a institutelor de cercetare. 2. Lista contribuţiilor internaţionale oferă acelaşi spectacol interesant, dar cu o notă de marginalitate evidentă a instituţiilor abilitate să predea sau să cerceteze filosofie. Cele mai multe nume care semnează în jurnalele internaţionale de filosofie nu aparţin profesorilor de filosofie din România. Ele trimit la tineri aflaţi în preajma vârstei doctorale, cei mai mulţi dintr-o cvasi-diasporă academică (această categorie se referă la cei care reuşesc să studieze „în afară”) şi continuă să graviteze într-o incertitudine instituţională, de la o bursă la alta, publicând masiv lucruri de o calitate mult superioară „practicienilor” locali.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro