Democrația constituțională: o cheie de lectură a Hotărârii CCR nr. 2/2024
La anumite intervale de timp, curțile constituționale, instanțele supreme și jurisdicțiile internaționale (e.g., CEDO, CJUE) pronunță hotărâri care trezesc interesul publicului larg, o situație de excepție față de liniștea ce decurge din tehnicitatea juridică a activității zilnice a judecătorilor, mai puțin atractivă persoanelor care nu sunt direct interesate de un anumit subiect.
Atunci când apar astfel de cazuri, cum este și cel al Hotărârii CCR nr. 2/2024 [1], există în general trei mari elemente asupra cărora se concentrează dezbaterea de natură juridică: (i) emitentul hotărârii, (ii) temeinicia raționamentului și validitatea sa juridică și (iii) efectele. Unghiurile din care analiza este realizată sunt și trebuie să fie diferite, mai ales atunci când se caută argumente pentru a ajunge la o concluzie, iar nu argumente pentru a susține o concluzie îmbrățișată înainte de formarea raționamentului.
În contextul particular al Hotărârii CCR nr. 2/2024, întrebarea fundamentală al cărei răspuns trebuie să fie furnizat și prin argumente de drept constituțional este următoarea: de ce un anumit cetățean nu va putea candida la alegerile prezidențiale din anul 2024?Sarcina principală de a furniza un răspuns revenea Curții Constituționale și rămâne la latitudinea fiecărei persoane să aprecieze dacă argumentele sunt convingătoare sau nu. Însă această apreciere depinde și de cheia în care este citită Hotărârea CCR nr. 2/2024, iar una dintre acestea este democrația constituțională. Ideile pe care le voi prezenta în cele ce urmează nu reprezintă o analiză juridică, ci sunt câteva gânduri întemeiate pe concepte de drept constituțional, pe care voi încerca să le prezint evitând jargonul specific, cu intenția de a invita la reflecție și cu speranța că poate vor fi folositoare și altor persoane interesate de subiect.
Hotărârea CCR nr. 2/2024 cuprinde un raționament care este specific unei intervenții de ultim resort, ca o ultimă pârghie de protecție a ordinii constituționale. Multe dintre considerentele reținute de Curtea Constituțională explică principiile de bază ale modalității în care comunitatea noastră este organizată. Acestea nu reprezintă idei filosofice, ci, fiind înscrise în textul Constituției, sunt norme juridice, adică reguli obligatorii de conduită. Specificul multor reguli din Constituție este acela că ele par la prima vedere a fi vagi, căci conținutul lor (i.e., conduita care trebuie urmată) nu este evident la prima lectură a textului, ci necesită un amplu proces de interpretare. Acest tip de reguli sunt denumite principii generale de drept: ne aflăm tot în prezența unor reguli obligatorii, numai că au un element aparte – principiile generale de drept indică un scop care trebuie atins sau o valoare care trebuie să fie protejată și nu impun o anumită soluție într-un anumit caz particular.[2] Atunci când Constituția României prevede în art. 1 alin. (3) că „România este stat de drept”, Legea fundamentală nu descrie statul român, ci impune o anumită conduită (e.g., într-un stat de drept este obligatorie respectarea supremației Constituției, respectarea drepturilor fundamentale, limitarea puterii arbitrare printr-o lege clară și previzibilă etc.).[3] Aceste premise sunt valabile și în raport cu conceptul de democrație constituțională, menționat expres în art. 1 alin. (4) din Constituția României. Democrația constituțională desemnează sistemul în care puterea este exercitată în această comunitate. Este un sistem în care puterea aparține poporului, dar este exercitată în cadrul juridic trasat prin Constituție și, de regulă, într-o modalitate indirectă, prin organele reprezentative.[4] În calitate de garant al supremației Constituției, revine Curții Constituționale sarcina să protejeze acest sistem. Protejarea sistemului nu reprezintă un scop în sine: sistemul unei democrații constituționale este creat pentru a proteja libertatea și demnitatea umană. În drept, conceptul de democrație nu se mai rezumă la simpla idee de participare a cetățenilor în procesul electoral, ci presupune „ca fundament respectarea ființei umane și a statului de drept”.[5] O acțiune care contravine demnității umane reprezintă (și) un act antidemocratic.
Plecând de la normele din legile fundamentale, în special de la cele care apar sub forma principiilor de drept, toate curțile constituționale și-au dezvoltat un arsenal conceptual care le permite să intervină și să răspundă unor probleme mai complexe, atunci când acestea se ivesc. Este celebră hotărârea Weiss a Curții Constituționale Federale germane [6], când jurisdicția constituțională a declarat ca fiind neaplicabilă pe teritoriul Germaniei o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu scopul de a apăra ordinea constituțională, declanșând la acel moment o undă de șoc în spațiul juridic.
Utilizarea de către o curte constituțională a unui raționament inovator, bazat în special pe principiile fundamentale, cu efecte imprevizibile și care poate pune în discuție reguli și practici care au dobândit o anumită stabilitate în timp, trebuie să fie realizată numai in extremis, când există un pericol real pentru valoarea pe care jurisdicția urmărește să o protejeze, cu un scop foarte precis, cu respectarea proporționalității și cu o puternică argumentare.
Din lectura Hotărârii CCR nr. 2/2024, pare să rezulte ideea că jurisdicția constituțională a simțit nevoia să intervină în scopul apărării democrației constituționale, adică tocmai pentru protejarea a ceea ce am menționat anterior că este chiar sistem de organizare a exercitării puterii, astfel cum acest sistem rezultă din regulile din Constituție. Dacă acesta este scopul, el apare ca unul legitim.
Însă nu mai puțin adevărat este faptul că cel puțin trei aspecte pun sub semnul întrebării temeinicia mecanismului utilizat.
Primulține de evidenta interpretare extensivă a condițiilor de eligibilitate. Orice condiție impusă unui drept fundamental (dreptul de a fi ales) trebuie interpretată restrictiv, deoarece în materia drepturilor fundamentale regula o constituie recunoașterea dreptului, iar nu condiționarea sa. Chiar dacă am accepta că există un ancoraj constituțional pentru condiția dedusă implicit de Curtea Constituțională, totuși, referința la norma care reglementează jurământul de credință în cazul Președintelui României pare mult prea îndepărtată. Puteau fi identificate resorturi mult mai puternice atât în Constituția României, cât și în vasta jurisprudență a CEDO, în care se subliniază de dreptul de ales nu este nelimitat. În orice caz, pentru a apăra democrația constituțională, nu pot apela la o acțiune arbitrară: trebuie să dovedesc că puterea pe care o exercit (indiferent care ar fi scopul) este ea însăși încadrată prin norme juridice.
Al doilea aspect este legat de extinderea competenței Curții Constituționale.[7] Există o tendință naturală a jurisdicțiilor aflate la cel mai înalt nivel de a-și extinde competența, mai mult sau mai puțin subtil, fie că avem în vedere curțile constituționale sau chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Însă premisa de la care trebuie să se plece este aceea a limitării competenței, nu a posibilității de lărgire a acesteia. Or dispozițiile art. 146 lit. f) din Constituție (temeiul competenței CCR) prevăd următoarele: Curtea „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui”. Verbul „a veghea” nu pare ales întâmplător de legiuitorul constituant. Se poate deduce o limitate implicită a posibilității de intervenție a Curții Constituționale în procesul de alegere a Președintelui României. Curtea Constituțională trebuie să vegheze ca jocul democratic să respecte regulile constituționale și să se abțină de la dezvoltarea unor noi reguli în timpul jocului.
Al treilea aspect adus în discuție este procedura utilizată. Dacă în spatele considerentelor hotărârii Curții Constituționale se află ideea încadrării participării la alegeri prin drept, iar Curtea își extinde competența la analizarea unor acțiuni concrete ale unui candidat, atunci Curtea ar fi trebuit ea însăși să acționeze conform regulilor prevăzute la nivel constituțional. Chiar și cu scopul de a apăra ordinea constituțională, Curtea nu se poate plasa pe sine în afara acestui cadru constituțional. Chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut o procedură contradictorie (e.g., posibilitatea ca un candidat să ofere explicații Curții cu privire la contestația formulată), practica anterioară a Curții Constituționale a fost în sensul că trebuie să se dea prevalență dreptului la apărare, în cadrul acestui tip de procedură.[8]
Citită în cheia democrației constituționale, Hotărârea CCR nr. 2/2024 pare să justifice un scop legitim pe care ar putea să-l urmărească orice jurisdicție constituțională, în calitatea sa de garant al supremației Constituției, și anume protejarea valorilor fundamentale pe care democrația constituțională se întemeiază. Cu toate acestea, mijloacele folosite sunt criticabile din multe perspective. Dincolo de orice argumente juridice ar fi aduse în discuție, o întrebare care se naște este dacă, într-adevăr, pericolul sesizat de Curtea Constituțională la adresa democrației constituționale este atât de ridicat încât să justifice o soluție radicală, fundamentată juridic pe întregul arsenal de principii constituționale fundamentale.
[1] Hotărârea nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României în anul 2024, publicată în M.Of. nr. 1003 din 8 octombrie 2024.
[2] R. Dworkin, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, SUA, 1978., capitolul 3, The Model of Rules I, passim.
[3] Cu alte cuvinte, Constituția nu ne spune cum este statul român, ci cum trebuie să fie.
[4] A se vedea art. 2 din Constituție.
[5] I. Muraru, E.-S. Tănăsescu în I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Constituția României: comentariu pe articole, ediția a 2-a,C. H. Beck, București, 2019, p. 11.
[6] BVerfG, Judgment of the Second Senate of 5 May 2020 – 2 BvR 859/15 -, paras. 1-237, ECLI:DE:BVerfG:2020:rs20200505.2bvr085915.
[7] Acest aspect a fost detaliat pe larg în opinia separată formulată de doamna jud. Laura Iuliana Scântei.
[8] De exemplu, Hotărârea nr. 40 din 7 noiembrie 2000, publicată în M.Of. nr. 622 din 30 noiembrie 2000, prin care Curtea Constituțională a admis o contestație și a invalidat o candidatură înregistrată de Biroul Electoral Central. Cu acea ocazie, Curtea Constituțională a subliniat următoarele: „deşi dispoziţiile art.11 alin.(3) din Legea nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României obligă Curtea Constituţională să soluţioneze contestaţia în cel mult 48 de ore de la înregistrarea acesteia (adică, în speţă, nu mai târziu de 2 noiembrie 2000, ora 14,00), Curtea a considerat că asupra menţionatei reglementări legale prevalează, în lumina garantării, prin art.24 din Constituţie, a dreptului la apărare, imperativul asigurării pentru candidat a timpului necesar realizării oricăror demersuri care să permită înlăturarea dovezilor nefavorabile existente la dosar”.
Un articol semnat de Constantin Cosmin Pintilie, Managing Associate – cpintilie@stoica-asociatii.ro – STOICA & ASOCIATII.
Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII