Dacă la Cluj sau Timișoara se construiește din bani publici o sală de sport sau un bazin de înot, în București ar trebui să se construiască vreo șase. Rectorul Universității din București, Marian Preda, acuză „navetiștii politici” că au lăsat Capitala de izbeliște

Dacă la Cluj, la Timișoara sau la Craiova se construiește din bani publici o sală de sport, un bazin de înot sau un stadion de atletism, în București ar trebui să se construiască vreo șase. Un calcul simplist, poate discutabil, dar care stabilește niște proporții contrare percepției și dezbaterilor publice. Problema nu este că se construiește la Cluj, la Timișoara sau la Craiova, ci că nu se construiește proporțional la București, scrie rectorul Marian Preda, într-un articol pe Contributors.ro

Marian Preda comentează în același timp disproporția între locurile subvenționate la facultățile din București, față de cele din țară. „Transilvania și Banat, în comparație cu Muntenia, au procente mult mai mari de studenți finanțați de la buget față de ponderea populației sau contribuția la PIB. în timp ce Moldova are o pondere mai mica a locurilor de la buget raportate la ponderea în PIB, dar mai mica decât ponderea populației. Pe centre universitare (am luat în calcul județele pentru că nu există calcule ale PIB la nivel de oraș, cu excepția Bucureștiului) situația este și mai clară: ponderea comparativă a locurilor de la buget pentru județele cu centre universitare istorice este mult mai mare în Cluj,” scrie rectorul Universității din București.

Dezbaterile publice din campania electorală au vizat, până de curând, teme mai degrabă minore precum gafele candidaților și lupta internă din partide pentru locurile eligibile pentru alegerile parlamentare sau cazuri de corupție ale unor membri de partid, evenimente semnificative dar cu care ne-am cam obișnuit în ultimii ani.

Marile probleme ale României sunt, însă, cele economice, administrative și sociale: deficitul bugetar uriaș, proasta colectare a taxelor și contribuțiilor, creșterea economică bazată pe importuri și pe consum, organizarea administrativ-teritorială veche (din 1968) și ineficientă și inechitățile uriașe în sistemul de distribuire și redistribuire a banilor publici. Despre acestea ar trebui să fie întrebați candidații. Nu avem o cultură bazată pe analiza evidențelor, a indicatorilor, a marilor riscuri sau pe promovarea interesului individual și de grup mic prin intermediul interesului național și pe baza principiilor și valorilor democratice. Clasa politico-administrativă încă reproduce o cultură socială a șmecheriei, a aranjamentelor personale, a supraviețuirii în incertitudine, a apelor „tulburi” în care șmecherii pescuiesc ce se poate la nivel individual sau de gașcă. Iar sindicatele sau asociațiile profesionale  de-abia când constată că nu prind nimic prin apele tulburi, în crize, ajung să  vadă inechitățile sociale și economice majore și să se revolte.

Lipsa infrastructurii pentru practicarea sportului (cu excepția fotbalului profesionist) era cunoscută, dar a ieșit și mai clar la iveală în spațiul public în perioada recentelor Jocuri Olimpice. Marele campion David Popovici se antrenează în București în bazine vechi, nerenovate, în schimb s-au construit din bani publici bazine olimpice noi în afara Bucureștiului, la Otopeni, la Cluj, sau în orașe medii precum Alexandria și Focsani  în care numărul de sportivi era mic, dar sprijinul politic din partea  baronilor politici era puternic.  

Să fie clar, nu este vreo problemă că se investește în afara Bucureștiului, că se redistribuie resursele publice. Și acele bazine sunt utile, problema mare este că nu se construiește în mod prioritar și echitabil acolo unde sunt cei mai mulți sportivi. Și nici în localitățile sau regiunile din care vin resursele, precum Bucureștiul sau alte mari orașe, care nu sunt promovate de lideri politici influenți. Nu doar resursele pentru facilități sportive sau culturale, ci toate resursele bugetare sunt redistribuite politic, clientelar, ineficient și inechitabil.

Ce regiuni și orașe produc resursele publice în România?

Pentru a fi mai clar de unde vin resursele publice, am făcut o analiză succintă a ceea ce produc județele și regiunile țării. Este evidentă contribuția foarte mare a Bucureștiului la PIB-ul României și o redistribuire a acestor resurse produse de bucureșteni către alte orașe, județe sau regiuni – un principiu normal într-un stat modern. Problema este că redistribuirea nu se face către cele mai puțin dezvoltate orașe sau regiuni așa cum ar fi fost normal într-un sistem echitabil, ci către cele mai bine reprezentate și susținute politic.

Bucureștiul singur, cu cei 1,7 milioane de locuitori ai săi (9% din populația totală), produce 25% din PIB-ul României, conform datelor INS (vezi tabelul de mai jos).  De altfel, la indicatorul PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPP), regiunea București-Ilfov este pe locul 8 între cele mai bogate regiuni ale UE pentru anul 2022[1] dintr-un total de 242 de regiuni.

Contrar percepției publice, Sudul, adică fosta Țară Românească, este motorul de dezvoltare al României, nu Transilvania și Banatul. Deși însumează sub 45% din populația României, Sudul produce 54% din PIB. Transilvania și Banatul împreună, 34% din populație, produc împreună 32,6% din PIB, iar Moldova (21,3% din populație) produce 13,4% din PIB.

Dacă am desprinde Oltenia de Muntenia și Banatul de Transilvania rezultă proporții asemănătoare: Muntenia (fără Oltenia), cu 35% din populație produce 51% din PIB, iar Transilvania (fără Banat) însumează 27% din populație și produce 25% din PIB.

Toată Transilvania, 13 județe în care se află orașe precum Cluj-Napoca, Brașov, Oradea, Sibiu, Alba-Iulia, Târgu Mureș, Baia Mare, Satu-Mare, Zalău, Deva, Miercurea-Ciuc, Bistrița și multe altele produc pentru România fix cât Bucureștiul singur, adică 25% din PIB.

Tot județul Cluj, inclusiv Cluj-Napoca, orasul pe care mass-media îl compară frecvent cu Bucureștiul, produce, de fapt, 5,2% din PIB, adică doar 20,6% din cât produce Bucureștiul singur. De altfel, Municipiul Cluj-Napoca este echivalent ca populație și buget cu Sectorul1 din București. 

Tabelul 1. Populația și PIB-ul județelor care includ principalele centre universitare din România

Sursa: Institutul National de Statistică

Cu alte cuvinte, dacă la Cluj, la Timișoara sau la Craiova se construiește din bani publici o sală de sport, un bazin de înot sau un stadion de atletism, în București ar trebui să se construiască vreo șase. Un calcul simplist, poate discutabil, dar care stabilește niște proporții contrare percepției și dezbaterilor publice. Repet, problema nu este că se construiește la Cluj, la Timișoara sau la Craiova, ci că nu se construiește proporțional la București.

Dacă Bucureștiul produce un sfert din resursele care alimentează bugetul României, este posibil să nu aibă o sală a sporturilor modernă, nou-construită, baze sportive, bazine olimpice noi, stadioane de atletism? Este normal ca bucureștenii să meargă în alte orașe pentru a vedea competiții sportive sau evenimente culturale pentru că unele nu se pot organiza în București?

David Popovici nu este singurul tânăr sportiv născut în București care nu are condiții corespunzătoare de antrenament în orașul său. Un alt Popovici născut în București, Constantin Popovici, campion mondial (2023) și campion european la sărituri de la platformă, a trebuit să plece cu familia din București pentru că nu mai avea niciun bazin corespunzător de antrenament.

„În 1997, când m-am apucat eu de sărituri în apă, erau ambele bazine funcţionale, cel de la „23 august” şi cel de la „Ştrandul Tineretului”. Ulterior, s-au închis unul câte unul, urmând să ne antrenăm într-o sală de la „23 august”, improvizată, fostă sală de canotaj. Am preluat-o noi şi acolo ne-am antrenat ani buni de zile, pe saltele, pe o plasă elastică, cum am putut. Forţă, pregătire fizică şi aşa mai departe. 

Apoi ne-am mutat la Bacău cu ecchipa, după care s-a închis şi acolo bazinul. După, ne-am mutat la Sibiu, şi ne-am tot plimbat, aşa, prin ţară…”[2]

Cazurile David sau Constantin Popovici sunt foarte cunoscute, dar nu sunt singulare. Să ne imaginăm câți copii care vor să facă sport sau să meargă la concerte sau spectacole în săli de sport, pe stadioane de atletism, în bazine de înot, pe patinoare sunt în București sau în alte orașe mari, care nu au astfel de facilități. Să meargă cei din București la Otopeni sau la Alexandria, ori cei din Iași la Focșani pentru a se antrena? Să meargă tinerii bucureșteni la Cluj sau la Craiova pentru a vedea competiții sportive în săli noi de sport construite acolo? Și, repet, este foarte bine că măcar acolo s-a construit, este rău că nimeni nu a avut grijă să se construiască facilități sportive similare (de fapt, proporțional, mai multe sau mai mari) și în București.

Cine beneficiază? Către cine se redistribuie banii publici?

Repartizarea resurselor publice bugetare ale României pare să fie pur politică, bazată pe influența liderilor care reprezintă orașele și județele în conducerile partidelor aflate la guvernare și in Parlament.

Bucureștenii „de săptămână”, navetiștii politici care vin în București luni seara si pleacă joi la prânz spre feudele pe care le reprezintă aici, sunt trimiși să extragă cât mai mulți bani publici din bugetul tuturor și să-i trimită „acasă”, la moșia lor sau a baronului pe care îl reprezintă.

Ei nu sunt miniștri ai Guvernului României, ci miniștri ai județelor din care vin trimiși la București; nu reprezintă interesul național ci interese locale.[3]

În timp ce ceilalți trag împreună, transpartinic, pentru orașele și județele lor, Bucureștiul este fragmentat între centru și sectoare, între partide ostile unele față de altele și șefi politici care nu comunică între ei sau care se războiesc pe resurse și influență; recentul scandal din Piața Unirii între Primarul General și Primarul Sectorului 4, care a implicat polițiile locale, Jandarmeria și a necesitat medierea șefilor celor două partide mari aflate la guvernare, este elocvent pentru clivajul administrativ din capitala României.

Primarul general și primarii de sector au acum legitimitatea oferită de votul popular consistent în favoarea lor, dar multe decizii precum legile votate în Parlament, sau hotărârile fundamentale luate în guvern (e.g. privind repartizarea bugetului între Primăria Generală și sectoare) fac ca interesele bucureștenilor să fie adesea ignorate în favoarea celor de partid. De altfel, Bucureștiul a fost condus de multe ori direct sau indirect de persoane care nu au avut domiciliul stabil în București, nu și-au născut și crescut copiii aici, adesea nu au familia cu ei în București, nu iubesc orașul și nu le pasă de el. Primarul anterior al Bucureștiului, de exemplu, avea domiciliul de facto într-un alt oraș și împărțea locuința cu soțul, care era primarul acelui oraș. Pe scurt, avea, implicit, alte interese și priorități. După capii de listă, pe listele lungi de candidați la poziții în Parlament în numele bucureștenilor sunt puși mulți candidați cărora nu le pasă de oraș, care nu au nicio inițiativă în folosul celor care îi votează.

Bucureștiul este, din perspectiva reprezentării și susținerii politico-administrative centrale, un oraș al tuturor (fiind capitala României), dar, în fapt, pare al nimănui.

În același timp, Bucureștiul este un oraș pe care eu și mulți alții îl iubim cu adevărat pentru istoria lui, pentru spiritul liber al Pieței Universității, pentru viața culturală vibrantă, teatrele, libăriile și bibliotecile sale, pentru clădirile monumentale, pentru piețele și parcurile frumoase, pentru viața de noapte, pentru spiritul cosmopolit sau pur și simplu pentru că aici ne-am trăit iubirile, ne-am crescut copiii, ne-am format ca oameni, ca profesioniști și cetățeni. Pentru toate acestea ne pasă de orașul nostru și ne întristează indiferența altora față de el.

Șansa Bucureștiului și motoarelor sale de dezvoltare au fost și rămân sectorul privat puternic, piața muncii foarte ofertantă și resursele umane excelente, pregătite în universități bune, atrase de salarii bune și de medii de lucru deschise, prietenoase, cu management performant și cultură organizațională pozitivă.

Un exemplu de inechitate: repartizarea locurilor finanțate de la buget

În ciuda acestor avantaje, când vine vorba de banii publici multe dintre instituțiile bucureștene, în special cele neafiliate politic, sunt dezavantajate. Iată un exemplu evident pe componenta de finanțare din bani publici a locurilor la facultate. 

Sursa datelor: INS pentru Populație și PIB, CNFIS pentru numărul de studenți finanțați de la Buget

Se vede cum Transilvania și Banat, în comparație cu Muntenia, au procente mult mai mari de studenți finanțați de la buget față de ponderea populației sau contribuția la PIB, în timp ce Moldova are o pondere mai mica a locurilor de la buget raportate la ponderea în PIB, dar mai mica decât ponderea populației. Pe centre universitare (am luat în calcul județele pentru că nu există calcule ale PIB la nivel de oraș, cu excepția Bucureștiului) situația este și mai clară: ponderea comparativă a locurilor de la buget pentru județele cu centre universitare istorice este mult mai mare în Cluj, Timiș sau chiar Iași și Dolj decât în București-Ilfov. În interiorul fiecărui oraș universitar apar alte inechități, universitățile „de partid” (în special politehnicile) fiind favorizate în comparație cu cele neafiliate. De exemplu, Universitatea Politehnica din București (acum UNSTPB) avea și înainte de fuziunea cu Piteștul și are și acum  un buget dublu în comparație cu Universitatea din București (UB), deși prima, în București, avea și are mult mai puțini studenți. Aproape toți studenții la facultăți tehnice sunt finanțați de la buget, în timp ce la UB sau la Academia de Studii Economice în anul întâi cam 50% dintre studenții admiși sunt la taxă.

Pentru două universități de inginerie din București și pentru mult mai multe tehnice sau comprehensive din țară, în special din Transilvania și Banat, „frăția” dintre rectorii politici ai PSD și PNL a creat rețele de decizie care transferă cu prioritate bani, locuri finanțate de la buget și proiecte  diverse în acele universități sau județe în defavoarea universităților nesusținute politic preponderent din București dar și din alte orașe. Prin coeficienții de finanțare  atent ”calculați” pentru specializări și linii de studii specifice doar anumitor universități  și prin privilegiile de tot felul în repartizarea locurilor bugetare fondurile publice sunt redistribuite prioritar către universitățile cu rectori membri de partid, parlamentari, miniștri sau foști miniștri sau către cele cu susținere politică puternică de la lideri regionli influenți. Rețeaua aceasta politică din universități a fost întărită de noua lege a educației care i-a menținut în funcție pentru al treilea sau al patrulea mandat pe mulți dintre rectorii politici.

Cine sprijină universitățile nesusținute politic?

Ca o concluzie a celor de mai sus pot formula următoarea întrebare: cine apără interesele celorlalte universități, ale celor care nu au rectori angajați politic? Cine apără interesele tinerilor care vin din toată țara la aceste universități, dar nu găsesc destule locuri finanțate de la budget, locuri în cămin, bazine de înot sau terenuri de sport construite din bani publici?

Bucureștiul are 15 universități publice. Dintre ele doar două au rectori cu funcții importante în câte unul din cele două partide aflate la guvernare. Da, avem un primar general reconfirmat, cu o foarte bună susținere publică din partea bucureștenilor, care acum este independent  și care a arătat că „apără și vrea să salveze Bucureștiul”. Bucureștiul are și câțiva primari de sector tineri și de perspectivă în PNL sau în PSD. Parlamentarii de București sunt adesea de bună calitate intelectuală, dar sunt rar asociați cu inițiative și politici publice în beneficiul bucureștenilor. Totuși noi, cei din Universitatea din București, cei care nu am vrut să ne vasalizăm universitatea unui partid politic pentru susținere și privilegii, nu am simțit niciodată că suntem cu adevărat apărați sau susținuți de oamenii politici. Ca și Bucureștiul am fost și noi ai tuturor și ai nimănui.

 Nu cerem privilegii, ci echitate, șanse egale pentru toate universitățile și programele de studii de a fi finanțate de la buget, pentru studenții lor, pentru elevii absolvenți din București, din sudul României, din domeniile sociale sau umaniste sau din științele exacte. De exemplu, dacă vrem să le acordăm șanse egale, trebuie să avem același procent de studenți bugetați din total studenți admiși pentru toate universitățile. Sau să acordăm vouchere de studii în funcție de performanța la examenul de bacalaureat (pentru cei mai buni pe discipline și cei mai buni pe medie) și candidații să meargă apoi în mod liber la universități cu aceste vouchere, dacă sunt valoroși, sau, dacă nu sunt, să plătească taxă. Oricare dintre aceste sisteme ar fi mai echitabil decât sistemul clientelar de finanțare de acum (vechi de vreo 20 de ani și menținut politic în viață). – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro