VIDEO Relația Stat- culte în pandemie și după. Expert: Nu există un dialog instituționalizat. Cercetător: Serviciile pe care le aducea Biserica acum două secole Statului nu mai sunt azi necesare

Relația dintre autoritățile laice și cele religioase s-au tensionat în pandemie ca urmare a restricțiilor impuse de coronavirus. Reprezentanții la vârf a majorității cultelor importante spun că dialogul cu Statul a fost unul de fațadă și speră ca pe viitor acesta să fie consistent îmbunătățit. Petre Guran, cercetător științific specializat în fenomenul religios, e însă de altă părere. Guran spune că intrăm din acest punct de vedere într-o altă fază a istoriei. ”Ce se întâmplă în epoca noastră este că serviciile pe care le aducea Biserica în secolul XIX și XX nu mai sunt necesare. Statul nu mai are nevoie de aceste servicii. În primul rând au devenit marginale prin scăderea evident dramatică a frecventării bisericilor pe fondul unei des-creștinări galopante a societății și sigur că orice fel de servicii din acestea de tip ideologic pe care le poate aduce Biserica devine marginal”, spune cercetătorul.

La discuția HotNews cu reprezentanți ai clerului și cu experți independenți specializați pe această temă au participat: Ionuț Mavrichi, consilier patriarhal în cadrul Patriarhiei Române, Cătălin Raiu, reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE și președintele FoRB România, Viorel Iuga, președintele Uniunii Baptiste, Petre Guran, cercetător ştiinţific la Institutul de studii sud-est europene al Academiei Române și Francisc Doboș, reprezentantul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti.

Vezi mai jos discuția integrală:

Ionuț Mavrichi, BOR:

Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a ne exprima pe o temă atât de importantă. Iată au trecut 3 decade de la căderea unui regim opresiv în ceea ce privește cultele și am ajuns să ne punem iar problema libertății religioase.
Am observat foarte mirat că încă nu avem anticorpii necesari, că a durat mult până când lumea și-a dat seama că asistăm la ingerințe mai mult sau mai puțin legitime în viața cultelor.

Există o ambivalență din nefericire pe care trebuie să o mărturisim. Cu stupefacție am dat de un document public, aflat pe site-ul Camerei Deputaților și elaborat la câteva zile după pelerinajul de la București, după ce fusese experiența pelerinajului de la Iași. În acest document, Secretariatul de Stat pentru Culte precizează pur și simplu că în România nicio măsură dispusă nu a interzis practici sau ritualuri religioase. Și nu pot să nu fi mirat de această formulare spusă cumva ca o concesie.

Critica noastră cu privire la libertate religioasă nu se referă la faptul că aceste măsuri au fost necesare ci că aceste măsuri trebuiau luate în acord cu legea care trebuia să menționeze înainte ca pandemia să vină ce trebuie făcut în asemenea situații. Altfel, aceste măsuri devin arbitrare. Trebuie normată modalitatea în care se organizează viața cultelor în situații din acestea dramatice ca cea prin care trece fiecare dintre noi.

Într-adevăr au existat sincope într adevăr a existat comunicare defectuoasă, nu s-a comunicat la timp… Ceea ce se numește acum dialog e o discuție nu instituționalizată ci mai degrabă informală. Și ea are loc abia acum, la câteva luni după ce a început pandemia.

Viorel Iuga, președinte Uniunea Baptistă

Eu personal cred că apariția virusului și a pandemiei nu a prins pe nimeni pregătit. Nici Statul, nici bisericile, nici credincioșii cultelor nu au fost pregătiți pentru așa ceva.

Am încercat sa facem tot ce ține de noi ca să ajutăm societatea, pentru că ăsta era miza comună: să ajutăm societatea în limitarea efectelor nocive ale virusului.

Ce ne-a deranjat pe noi a fost următorul lucru: o perioadă de aproximativ trei luni de zile nu a existat comunicare din partea Statului- mă refer la invitarea la dialog. Statul a comunicat în mod unilateral- a luat hotărâri pe care ulterior ni le-a transmis… După o vreme s-au adresat invitații dar au fost mai mult de ochii lumii ca să poată spune că s-a auzit și poziția cultelor și că au acolo semnătura noastră sau că toate deciziile au avut și binecuvântarea noastră.

Când am văzut că nici nu există invitație la dialog din partea Statului am început să scriem noi scrisori prin care atrăgeam atenția că așteptăm să fim chemați la dialog. Ba aduceam aminte și Statului că prin lege s-a obligat să ne ia ca parteneri și că era o datorie a lui asta, nu a cultelor. Am scris la toate instituțiile ale căror semnături apăreau pe deciziile emise. Am primit de-a lungul timpului, nu imediat, un răspuns de la două-trei instituții. Restul nu ne au băgat în seamă.

După intervențiile noastre am fost invitați în cele din urmă la dialog. A fost mai întâi o întâlnire fizică după care am convenit că putem să ne întâlnim și pe platforme online așa că au mai urmat două întâlniri în online și probabil că ele vor continua. Ideea este să putem să exprimăm și noi un punct de vedere astfel încât cei care iau decizii să le poată lua cât mai informați. Bucuria mea a fost la fiecare întâlnire se mai adauga cineva din partea societății sau de la vreun minister ceea ce înseamnă că informațiile noastre ajung mai departe. Și ceea ce am apreciat foarte mult fost că la ultima întâlnire nu am mai discutat doar teoretic ci s-a discutat pe un text primit anterior, pe care am putut face propuneri concrete și s-a ajuns la niște sugestii practice privind desfășurarea serviciilor pe timp de iarnă a serviciului religios.

Duoă precizări aș mai dori să fac. Prima: N-am crezut niciodată că este datoria statului să ne spună cum să ne practicăm credința în intimitate. Și este deranjant că o mare perioadă de timp reprezentanții statului tot asta ne spuneau: ce să facem noi în casele noastre și cum ne putem închina lui Dumnezeu. Asta e grija noastră, nu a Statului. Grija Statului este cum ne închinăm în public. A doua observație este că noi, baptiștii, niciodată nu am cerut favoruri. Nu doar acum în pandemie. Pe noi nu ne interesează să fim favorizați în vreun fel. Pe noi ne interesează ca Statul să nu ne privească în funcție de cultul cetățenilor ci în mod echitabil ca cetățeni egali. Eu am fost foarte deranjat că s-au călcat în picioare legi românești, legi internaționale și exact cum le spuneam colegilor mei că în pandemie nu se schimbă Sfânta Scriptură, așa îi spun și Statului că în perioada de pandemie nu se schimbă Constituția țării și nu se schimbă nici legile țării.

Reporter: La ce legi vă referiți că au fost încălcate? Iuga: Avem legea cultelor care este un cadru foarte clar, general unde se spune care sunt atribuțiile statului și cele ale bisericilor când vine vorba de raportul Stat/culte. Apoi fiecare cult are statutul de organizare și funcționare care este aprobat de Guvernul României și care nu poate fi călcat în picioare de niște legi care apar într-o situație particulară sau de un for inferior celui care le a aprobat. Avem apoi legile internaționale care spun ce drepturi se pot restricționa dar și felul în care acestea se pot restricționa. Deci dorința noastră ar fi să nu mai fim priviți ca unii cărora li se fac niște favoruri și noi să fim mereu cei care facem cereri. Dacă am prins perioade de persecuție atunci biserica s ar bucura de fiecare firmitură pe care o primește. Dar câtă vreme vorbim de o societate democratică, Statul trebuie să fie primul care veghează la împlinirea legii.

Părerea mea personală este că nu poate de pildă un comitet județean să decidă ceva în afara Legii-cadru 55 care a fost creată pentru toată țara. Trecutul sigur că își are rănile lui, dar eu sper ca acestea să nu rămână ca precedente pentru diverse imixtiuni în viața Bisericii. Și încă ceva: Am atras atenția că statul nu a făcut diferența între administrativul din viața religioasă și doctrina din viața religioasă.

Din punct de vedere administrativ să vă dau un exemplu. Dacă ar veni un grup de specialiști și ne-ar spune că virusul este cel mai puternic între orele 10 la 12, am înțelege să nu ne ducem la slujbă de la 10 la 12 ne-am duce de la 7 dimineața la 9 pentru că nici în Sfânta Scriptură nu ni se spune ora la care să mergem la închinare. Deci, asta e o problemă administrativă. Când Statul ne spune că nu mai avem voie să ne închinăm public, comunitar, că putem să ne întâlnim pe platforme online, deja statul intră în doctrina noastră pentru că, în cazul nostru, închinarea publică este o chestiune de doctrină. Și atunci întrebarea mea este dacă azi, Statul își permite să îmi spună cum să mă întâlnesc, dacă o să mă întâlnesc și unde să mă întâlnesc, mâine îmi va spune cum să votez dacă să votez, poimâine îmi va spune dacă să particip la masa Domnului? Pentru că astfel, Statul intră în problemele noastre doctrinare care nu sunt negociabile. Întâlnirea Bisericii nu este negociabilă, doctrina Bisericii nu este negociabilă, starea sufletească a oamenilor nu este negociabilă. Și nu cred că statul are dreptul să spună în societate în mod discriminatoriu ce este important și ce nu este important.

Francisc Doboș, Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti

Toată experiența pe care am avut-o în această perioadă este aceea una respectuoasă și pacifică. Evident că nu eram mulțumiți în unele privințe, dar nu neapărat ca reprezentant al unui cult, ci ca cetățean. Nimănui nu-i place masca, nimănui nu-i plac toate aceste restricții dar cu toate acestea am fost nevoit să le respectăm. Dau un singur exemplu: În Mexic există un sanctuar- sanctuarul Sfintei Fecioare Maria de la Guadalupe- unde se adună catolicii din toată America Latină. în aceste zile – 12 Decembrie -este sărbătoarea Sfintei Fecioare de la Guadalupe. Episcopii au hotărât acolo, nu Statul, ca acest pelerinaj din motive sanitare să nu aibă loc. Nu se mai face acest pelerinaj.

Tuturor ne-a fost greu în această perioadă. Oricărui preot sau oricărui pastor i-a fost greu să celebreze slujba uitându-se la o camera, așa cum o facem acum. Și știm că cei care participă online la Sfânta Liturghie nu se pot împărtăși sau spovedi.

Aceste restricții au fost oarecum ca un post impus de autorități dar nici autoritățile nu cred că ar fi făcut așa ceva dacă nu exista pandemia. Cred că nici autoritățile nu și-l doreau. Iar aceste lucruri nu se întâmplă doar la noi în țară. Se întâmplă la nivel mondial. Și, așa cum a spus și Papa Francisc zilele acestea, e bine atunci când credincioșii conlucrează cu autoritățile în deciziile pe care pe care acestea le iau pentru a evita răspândirea virusului. Asta nu înseamnă lipsă de credință. Că tot am dat exemplul sanctuarului din Mexic; chiar dacă nu are loc pelerinajul, sanctuarul nu pleacă de acolo. Sfânta Fecioară nu dispare. Și nici nu se supără pentru că nu s-a mai făcut pelerinajul.

Vin aici și cu un exemplu personal. L-am pierdut pe tata acum câteva săptămâni, Dumnezeu să-l odihnească!, urmare a Covid-19. Avea și alte afecțiuni. Toată familia mea a avut Covid. Astăzi ies din carantina. Lucrurile acestea sunt reale. Dar asta nu m-a împiedicat să-mi exercit cultul. Colaborarea cu Statul am simțit-o bună. În mod special din partea Secretariatului de Stat pentru Culte.

Petre Guran, cercetător ştiinţific la Institutul de studii sud-est europene al Academiei Române

Tipul de relație între stat și Biserica Ortodoxă așa cum s-a desenat instituțional în secolul XIX e de tip concordat, dar are și un element împrumutat din tradițiile protestante și anume acela al definirii unui rol social al bisericii. Rol social care nu era întru totul în spiritul bisericilor respective, adică tipul de rol pe care i-l atribuie Statul în secolul XIX nu era cel pe care îl jucase până la acel concordat. Și aici mă refer la un aspect pe care îl socotesc trăsătura de bază a acestei epoci- secolul IX până la începutul secolului XXI- anume rolul Bisericii în formarea statului național.

Biserica, în cazul Principatelor Române dinaintea întemeierii României moderne, era o biserică cu un puternic caracter internațional, citit în epocă ca având un caracter preponderent grecesc. De aici o întreagă retorică anti grecească care s-a dezvoltat în Principate în acea epocă și care a dus la o fantastică operațiune economică a statului român: naționalizarea sau etatizarea bunurilor bisericești în secolul al XIX-lea.

Am rămas în această paradigmă și în perioada interbelică, culmea, chiar și în comunism. E de fapt o formă de prizonierat, de data asta a clerului, adică a părții administrative nu a părții mistice a Bisericii, căreia i s-a trasat tot timpul din partea Statului anumite roluri.

Ce se întâmplă în epoca noastră este că serviciile pe care le aducea Biserica în secolul XIX și XX nu mai sunt necesare. Statul nu mai are nevoie de aceste servicii. În primul rând au devenit marginale prin scăderea evident dramatică a frecventării bisericilor pe fondul unei des-creștinări galopante a societății și sigur că orice fel de servicii din acestea de tip ideologic pe care le poate aduce Biserica devine marginal.

De aici și lipsa de relevanță socială a Bisericii. Nu e ca și cum Statul are ceva cu biserica sau că Statul a devenit dintr-o dată rău cu Biserica. Pur și simplu nu mai are niciun interes, nu mai are nicio miză. De ce nu mai are miză? Statul este foarte obiectiv chiar dacă uneori actorii lui nu sunt obiectivi. Interesul statului este armonizarea societății și capacitatea de a produce consens politic și social. Ori, asta este ceea ce nu mai poate oferi astăzi biserica devenind minoritară în societate. Vorbesc de orice biserică, nu de una anume. Impactul Bisericii în general asupra societății este marginal. Sigur că în acest context, un concordat trebuie să existe și de aici dreptul acestor culte de a clama un drept de minoritate și de a beneficia de libertatea religioasă.

Au existat elemente care au arătat o reacție disproporționate sau oricum prost calibrate ale Statului dar, fără să iau apărarea vreunei părți, dar Statul a reacționat în virtutea unui reflex mai vechi. Acela al statutului public al cultelor. De fapt, ceea ce se pune astăzi în discuție și ceea ce e fundamental și marchează o ruptură în tradiția noastră politică: cultul mai este un act public sau este unul privat? Dacă este un act public, atunci Statul este legitimat să-l gestioneze și să decidă un anumit comportament. Iar din acest punct de vedere deciziile Statului nu pot fi considerate o îngrădire a libertăților religioase. Dacă cultul este un act privat, e o altă situație. Și în acest caz, intervențiile Statului nu au ce căuta.

Numai că dacă vorbim în acești termeni, asistăm la o schimbare istorică uriașă, în care orice cult devine un act privat în care Statul nu poate interveni decât în cazul unor legi speciale. Și aș vrea să-i întreb pe reprezentanții cultelor dacă sunt pregătiți să își definească viața religioasă ca o activitate privată.

Cătălin Raiu, reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE și președintele FoRB România

Legat de ceea ce spunea dl. Guran: Biserica este spațiu eminamente privat. Punct. Nu mai e nimic de adăugat după. O spune legea românească, o spun standardele internaționale. Observ de asemenea că, atunci când vorbim despre restricționarea vieții religioase, în loc să ne îndreptăm atenția către standardele internaționale care ne spun cu precizie cum poate fi restricționată în timpul unei pandemii, discuția alunecă spre Biserică. Prin Biserică, în România se înțelege din punct de vedere cultural, din păcate, doar Niserica Ortodoxă, deși există zeci de organizații religioase.

Dacă ne referim la raportarea Statului față de cultele religioase, încă un element care ne diferențiază negativ față de practica din Occident e următorul: la noi s-au restricționat Biserica sau cultul ca organizații, nu lăcașul de cult.

În Marea Britanie, documentul rezultat în urma unei platforme de dialog între Stat, Culte și experți independenți se referă la locul de închinare, nu la cultul în sine. Locul de închinare este elementul obiectiv care în timpul pandemiei, din cauza aglomerării de persoane, poate contribui la răspândirea virusului. Un stat responsabil s-a uitat obiectiv la fenomenul religios și a identificat că lăcașul de cult poate pune probleme din punct de vedere sanitar, nu Biserica ca organizație în sine. Dl Guran are dreptate că ducem în spate această moștenire din secolul 19, dar elementul determinant a fost moștenirea comunismului.

La noi, paradigma de a gîndi restricțiile s-a derulat într-o manieră de tip comunist. În primul rând nici azi nu există un dialog instituționalizat între stat și culte. Asa ar presupune proceduri, liste de participanți, proces verbal, conferințe de presă în care vii în fața publicului și explici de ce anumite decizii arată într-un fel și nu în alt fel și rutine birocratice. Acesta e cadrul recomandat de OSCE pentru un dialog minimal Stat-Culte.

Statul, în România, și-a permis să reglementeze inclusiv gesturi religioase desfășurate emnamente în intimitatea locuinței private. Niciun regim democratic nu reglementează gesturi religioase în intimitate. Nu poți să vii să spui că în interiorul unei locuințe private dacă îți chemi duhovnicul, trebuie să stai la doi metri de el. Dacă mergem pe retorica aceasta, fără să mai amintesc de restricționarea euharistiei, vă spun că se naște un partid cum e AUR. Reacțiile care tensionează societatea hrănesc ideologic și doctrinar voci extremiste care nu sunt ale Bisericii. Există oaze de extremism în diferite cotloane ale societății -online sau offline, și care din cauza acestei comunicări de tip pumn în gură practicate de Stat în perioada pandemiei, au prins curaj să-și expună mesajele și au avut și succes. Așa se explică cum un partid care înainte de pandemie era cunoscut de 1-2% din populație, azi are 10% din membrii Parlamentului României. Am dat doar un exemplu unde se poate ajunge dacă atunci când restricționezi viața religioasă nu urmezi pașii din standardele internaționale.

Vezi mai jos întreaga discuție pe tema relației Stat-Culte:

Acest articol face parte din proiectul Lumea în schimbare, o inițiativă HotNews.ro, susținută de Fundația Konrad Adenauer. Opiniile prezentate în materialele proiectului nu reprezintă în mod necesar poziția partenerului nostru.