ANALIZA Le Temps: In Europa si in afara ei, radiourile si televiziunile publice in criza

Scrutinul elvetian din 4 martie este unic. Din ce-si amintesc expertii, niciodata o populatie nu a fost consultata prin vot in legatura cu existenta insasi a serviciului public audiovizual prin intermediul unei taxe. Curentul promovat de partizanii „No Billag” ilustreaza o crispare tot mai mare legata de finantarea obligatorie a audiovizualului. In Europa, sistemele serviciilor publice sunt remaniate, chiar repuse in discutie, in mai multe tari. Descrise adesea ca entitati care au crescut prea mult, giganti incontrolabili, difuzorii publici sunt pusi la regim. Intr-un climat general in care se amesteca cresterea puterii stirilor false si ostilitatea fata de media traditionale, radiourile si televiziunile publice sunt supuse unor critici severe. Tur de orizont al peisajului europeam si nu numai, potrivit Rador care citeaza o analiza Le Temps.

In Statele Unite, amenintarea republicana

In America lui Trump, care bruscheaza jurnalistii, televiziunea ramane inca principala sursa de informare (50%) a cetatenilor americani, subliniaza Pew Research Center. Or, in era cablului si Internetului, marile jurnale televizate ca cele ale ABC, CBS si NBC devin din ce in ce mai „senzationaliste si superficiale”, deplange situatia Rodney Benson, profesor de sociologie si stiinte ale media de la New York University. Jurnalismul de investigatie de calitate are tendinta de a deveni tot mai rar.

„In majoritatea democratiilor, ar fi logic ca statul sa intervina pentru a suplini prabusirea economica a acestui sistem hipercomercial, marcat de subproductia de informatii de calitate si de supraproductia de stiri senzationale si inselatoare”, arata profesorul. „Dar in Statele Unite, o actiune publica ar trezi opozitia incrancenata a unei coalitii de conservatori anti-stat si de jurnalisti profesionisti motivati de o lectura riguroasa a primului amendament, care interzice, in opinia lor, orice actiune a executivului in presa”. El scria deja acest lucru in septembrie intr-un lung articol aparut in „Le Monde diplomatique” consacrat „Metamorfozelor peisajului mediatic american”.

350 de posturi de televiziune si peste 1000 de radiouri

Aceasta foarte mare neincredere fata de interventionismul statului federal explica de ce sectorul media subvetionate este minimal in Statele Unite. „Atata vreme cat republicanii controleaza Casa Alba si Congresul, lucrurile nu se vor schimba”, comenteaza specialistul. Nascuta in 1967, ca reactie la dezvoltarea televiziunii comerciale, Corporation for Public Broadcasting (CPB) nu constituie decat o parte minoritara din bugetul media publice. Ea este la originea crearii, in 1970, a PBS (Public Broadcasting Service), reteaua de televiziune publica americana, si a NPR (National Public radio), principala retea de radiodifuziune publica.

PBS cuprinde peste 350 de statii de televiziune care platesc taxe de abonament pentru a beneficia de servicii de programare si de sprijin pentru operatiunile de difuzare. NPR grupeaza astazi peste 1000 de radiouri, carora le vinde programe. Ca si concurentii sai American Public Media si Public Radio International, ea produce mai ales stiri si emisiuni culturale. Ea are aproape 30 de milioane de ascultatori pe saptamana si site-ul sau are 7 milioane de vizitatori saptamanali unici. Dar numai 2% din finantarea NPR provin din subventii federale si de stat. Restul este asigurat de cotizatiile membrilor si donatii private. Vointa de a inchide robinetul de stat s-a facut simtita in mod deosebit o data cu criza din 1983. Fara ajutorul unor mecena, NPR ar fi fost probabil ingropat.

Un dolar de locuitor

Rodney Benson aminteste ca in Statele Unite finantarea de catre stat a media publice „corespunde cu circa 1 dolar de locuitor, fata de 50 – 200 in majoritatea tarilor europene”. Foarte marea dependenta a acestor media zise „educative” de donatii private si sustineri locale – o particularitate americana – le fragilizeaza. Profesorul vorbeste despre „presiuni pentru a incerca sa orienteze programarea spre interesele intreprinderilor sau elitelor”. O crestere a ajutorului guvernamental ar contribui la ameliorarea calitatii acestor media, asigura el: „Cercetarile mele comparative asupra a 12 democratii de prim plan arata ca sistemele de radiodifuziune publica cele mai independente si de mai buna calitate sunt cele care depind exclusiv de redeventa si sunt finantate mai generos”.

Nu este tocmai directia luata de StateleUnite. Caci acest sprijin, oricat de slab ar fi, este amenintat. Donald Trump a propus in bugetul pe 2018, neaprobat inca de Congres, sa suprime finantarea publica a CPB. George W. Bush avusese aceleasi veleitati, dar nu a reusit niciodata.

In Marea Britanie, BBC admirat si distrus incetul cu incetul

La inceputul acestui an, sase prezentatori vedeta ai BBC au creat un eveniment reducandu-si salariile, in plina dezbatere privind marile inegalitati barbati-femei in domeniu in grupul britanic. Trebuie spus ca remuneratiile lor sunt interesante, de la 260.000 la peste 970.000 de franci. Polemica privind nedreptatea salariala facuta femeilor nu este decat o noua tresarire care o agita pe „matusa BBC”.

Model in toata lumea pentru rigoarea si calitatea programelor sale, media publica engleza aduna crize si taieri. A suferit restructurari in 2010 apoi in 2015, cu o valoare totala de 1,7 miliarde de franci. In 2016-2017, bugetul sau, aflat in deficit, se ridica la 6,3 miliarde de franci. In ultimii ani, grupul a suprimat 1000 de posturi dintr-un total de 16.000. Redeventa (taxa) a fost redusa. Dar de la o reforma din septembrie 2016, ea a devenit universala, independent de modul de consum al emisiunilor, asa cum va deveni ea in Elvetia anul viitor in caz de esec al „No Billag”. Ea costa 189 de franci pe an.

In ciuda turbulentelor, BBC datoreaza o parte a soliditatii sale faptului ca vinde numeroase programe. Redeventa ii aduce 70% din incasari, ca si SSR (Societe suisse de radiodiffusion et television), dar in loc de publicitate obtine venituri confortabile din documentarele sale, din filme si seriale. BBC a intrat rapid si in mod convingator pe canalele digitale.

In Franta, raul audiovizual este politic

Constatarea se bucura aproape de unanimitate: cu un total de 12 canale TV si radio, plus reteaua posturilor locale, plus Arte, plus polul „France Medias Monde” (compus din RFI si France 24), audiovizualul public francez este obez. Nu e de mirare in aceasta situatie ca Emmanuel Macron il califica drept supravietuirea lumii „vechi”, adica a epocii in care Inernetul nu revolutionase asteptarile publicului.

„A spune ‘nimic nu mai merge’ este partea cea mai usoara”, comenteaza un fost inalt oficial al France Televisions. Dar in Franta trebuie adaugate doua remarci: 1. aceasta obezitate este consecinta unor decizii politice succesive; 2. a pune totul sub aceeasi umbrela administrativa nu va rezolva ecuatia programe-continut”.

Vointa presedintelui francez cuadragenar de a subtia „mamutul audiovizual” public a atins punctul culminant la inceputul lui decembrie 2017. Acesta vorbise in fata deputatilor majoritatii despre „rusinea Republicii”, criticand „proasta gestiune, risipa, mediocritatea programelor si relatiile nesanatoase cu partenerii”.

Formule respinse de atunci de Palatul Elysee, care nu mai ascunde in schimb ca vrea sa restructureze profund un sector care cheltuie in fiecare an 4,5 miliarde de euro. „Sunt la conducere”, repeta, de la inceputul lui 2018, editoarea si ministrul culturii, Francoise Nyssen, care, potrivit „Le Monde”, a revenit din vizita sa la Londra pe 9 ianuarie cu convingerea ca un holding unic este solutia pentru o cura de slabire. Dupa modelul BBC-ului britanic…

Problema? Tine de simpla evidenta: Franta, cu traditia ei jacobina, verticala si prezidentiala, nu este Regatul Unit”, zambeste jurnalistul Philippe Kieffer, autor al „La Tele, dix ans d’histoires secretes” /Televiziunea, zece ani de istorii secrete/, editura Flammarion. „Interferenta politica in materie de audiovizual este aproape de nedisociat de Republica. Dovada? Uitati-va la Arte: in Franta, este un canal specializat. In Germania, sunt programe integrate unuia din canalele publice. Cat despre Consiliul Superior al Audiovizualului…”.

De fapt, aceasta institutie creata in 1989 pentru a supraveghea sectorul public si-a vazut prerogativele schimbate in functie de seful statului. Si doua din ultimele sale numiri hranesc polemica: cea a fostului PDG al Radio France, Mathieu Gallet, (revocat pe 31 ianuarie dupa condamnarea sa de catre justitie pentru „favoritism”) si cea a actualului sef al France Televisions, Delphine Ernotte (o ancheta este in desfasurare privind conditiile alegerii sale in aprilie 2015).

A face mai bine cu mai putin

In aceste conditii, cum sa justifici o noua situatie? Primul raspuns dat de echipa Macron este bugetar. Finantat prin contributia anuala pentru audiovizualul public – 139 de euro platiti de circa 20 de milioane de contribuabili supusi taxei pe locuinta a caror locuinta este „echipata cu un televizor sau cu un dispozitiv asimilat” – sectorul trebuie, potrivit actualului guvern, mai intai sa invete sa faca mai bine cu mai putin, caci din ce in ce mai multi francezi scriu fiscului spunand ca nu se mai uita la TV si refuza acest impozit.

Al doilea raspuns: grilele de programe de completat nu mai sunt pertinente in momentul „streaming-ului”. Pascal Josephe, finalist invins de Delphine Ernotte pentru France TV, admite: „Nu mai putem rationa in termeni de oferta de televiziune traditionala. Trebuie reconstruit sectorul public pornind de la misiunea sa ‘civica’ si educativa. Problema statutului trebuie sa se puna dupa aceea”.

Un alt fin cunoscator al subiectului este deputatul european de centru Jean-Marie Cavada, ex-PDG al Radio France. Credoul lui: „Daca posturile publice nu mai pot fi diferentiate de concurentii lor privati, avem o problema, e evident. Ca telespectatorii sa dispuna de un drept de inventar nu ma socheaza deloc”, explica el recent la France Info.

Ca si in Elvetia, controversa se refera de altfel inainte de toate la televiziunea publica: „Sa facem un exercitiu simplu pe care cei din Elvetia romanda il pot face si ei, caci se uita la canalele frantuzesti: cate programe TV ale France 2 sau France 3 merita astazi eticheta de „serviciu public”? Sa pornim de aici…” afirma un reporter al France 2.

Doar ca in Franta totul e mai complicat. Reinvestita in octombrie 2017 de catre CSA in fruntea France Medias Monde, Marie Christine Saragosse si-a vazut mandatul „anulat” pentru ne-declararea averii in termenul legal. Asta pentru ca nimeni nu i-a cerut-o. „Audiovizualul public francez este… francez”, zambeste Philippe Kieffer. Pana acum, a reforma a insemnat mereu sa se modifice sau sa se adauge straturi. Niciodata sa se scoata”.

In Japonia, taxa obligatorie produce nemultumire

Avand finante solide, NHK a inceput 2018 prin anuntarea unui ambitios plan trienal pentru perioada 2018-2020. Avand ca tinta Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020, operatorul audiovizualului public nipon prevede sa inceapa, in acest an, difuzarea de programe in 8K, un format care ofera o rezolutie de 16 ori mai buna decat HDTV. Cealalta directie de dezvoltare se refera la serviciile online, pentru „a furniza publicului accesul imediat la informatie, oriunde, oricand”, a explicat presedintele sau, Ryoichi Ueda.

Functionand fara publicitate, compania publica, creata in 1926, are 10.200 de angajati si se finanteaza in proportie de 96,8% din cotizatiile telespectatorilor. In valoare de 1260 de yeni (10,80 franci) pe luna, aceasta cotizatie i-a asigurat in 2017 cea mai mare parte a unui buget de 711,8 miliarde de yeni (circa 6,1 miliarde de franci), care va avea un beneficiu de 9,8 miliarde de yeni (84 de milioane de franci).

Restul provine din vanzarea diferitor produse, reviste sau DVD adesea derivate ale canalului sau de educatie. Guvernul japonez acorda postului o contributie „destinata programelor pentru extern”, mai exact celor ale televiziunii in limba engleza NHK World, care vor putea fi accesate, sustine compania, de un numar de 260 de milioane de familii din 160 de tari si programe radio difuzate in 17 limbi.

Ton desuet

Finantarea de catre public permite de asemenea sa se asigure o misiune de serviciu public de informare – obligatorie, potrivit legii – in legatura cu catastrofele naturale. Intr-o tara cu risc de seisme sau taifune, NHK a dezvoltat, in cooperare cu agentia de meteorologie (JMA), un sistem de informare in timp real privind intensitatea catastrofelor si mobilizand densa retea de filiale locale.

Banii adunati de la japonezi trebuie sa-i garanteze independenta, arata legea difuzarii din 1950. Pe fond, tonul NHK ramane cam desuet, excluzand orice improvizatie: textele programelor sunt scrise dinainte si verificate pentru a evita orice polemica si a parea in consens. Multi japonezi vad in asta o dovada de seriozitate. Dar compania este banuita ca e supusa la presiuni guvernamentale, mai ales dupa revenirea la putere, in 2012, a prim-ministrului Shinzo Abe. Cand era purtator de cuvant al cabinetului Koizumi in 2001, el ar fi determinat NHK sa taie un documentar privind comportamentul imparatului Hirohito (1901-1989) in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In 2013, el a facut tot posibilul pentru a incredinta conducerea companiei unui apropiat, Katsuto Momii, care si-a inceput mandatul spunand ca „daca guvernul spune ‘dreapta’, eu nu voi spune ‘stanga’.

Acest lucru alimenteaza o nemultumire care ii incita uneori pe japonezi sa nu-si plateasca cotizatia. En 2017, 20% din gospodariile cu televizor nu plateau, adesea pentru ca reproseaza supunerea media fata de guvern si reticenta de a aborda in profunzime scandalurile de trafic de influenta care l-au amenintat pe dl Abe anul trecut. Asta a determinat compania, ingrijorata pentru finantele sale, sa faca actiuni in justitie, lucru pe care refuza sa-l faca pana la inceputul anilor 2010.

Pe 6 decembrie 2017, Curtea suprema a decis ca orice proprietar de televizor trebuie sa plateasca taxa. Ea nu a dat dreptate unui japonez care refuza sa plateasca invocand dreptul constitutional privind libertatea de a incheia contracte.

In Grecia, supravietuirea haotica a unui „dinozaur televizual”

Alexis Tsipras nu putea sa se exprime mai clar. Cand rosteste, in iunie 2015, faimosul sau discurs pentru apararea „suveranitatii grecesti” si tinerea unui referendum privind memorandumul asupra reformelor cerute de Uniunea Europeana si Fondul Monetar International, premierul elen, reprezentantul stangii radicale, tine sa vorbeasca in direct la ERT, televiziunea publica. A fost uitat deci capitolul haotic deschis de decizia predecesorului lui, conservatorul Antonis Samaras, de a inchide grupul audiovizual de stat. Trei ani mai tarziu, la inceputul lui 2018, acesta dispune chiar de un canal in plus: canalul Nerit, creat dupa intreruperea brutala, a fost mentinut de atunci, alaturi de ERT 1, ERT 2 si ERT 3 pentru regiunea Salonic.

Noi licente

Ce sa deducem de aici? „Nu mare lucru, decat ca lumea politica veche greaca a reusit sa supravietuiasca. Si dinozaurul televizual o data cu ea”, ironizeaza un diplomat grec, abia intors dintr-o mare tara europeana. Dovada: foiletonul complicat al aparitiei de noi licente de canale private. Convinsi ca domeniul poate fi foarte lucrativ pentru finantele publice grecesti aflate in mare dificultate, expertii europeni au preconizat in 2015 emiterea a patru noi licente care sa inlocuiasca permisul pana acum provizoriu acordat celor sapte canale private existente.

Licitatia a avut loc. Candidatii s-au prezentat, apoi Consiliul de Stat a desfiintat dispozitivul. Haos public pe de o parte, haos privat pe de alta. „Se poate vorbi in Grecia de un complex politico-economico-televizual”, considera Marie-Laure Coulmin Koutsaftis in „Grecii contra austeritatii” (Editura Le Temps des Cerises).

O asemenea ecuatie este oare sustenabila intr-o tara in care pensiile au fost taiate dur si unde economia privata este in continuare lipsita de vlaga in ciuda ameliorarii cifrelor bugetare (un excedent bugetar primar de 3,5% este prognozat pentru 2018)? 2.600 de salariati lucrau la ERT inaintea reformelor, dintre care 600 de jurnalisti. Noile cifre sunt imposibil de obtinut astazi. „Functionarii formeaza in continuare peste un sfert din populatia activa greaca”, continua diplomatul. ERT este ca tot sectorul public: un mod de supravietuire”.

In Belgia francofona, o RTBF care se zbate

In Belgia francofona, renegocierea contractului de gestiune care stabileste mandatul RTBF, radio-TV public, intarzie. Aceste discutii, care au loc o data la cinci ani, sufera din cauza unei crize politice la nivelul guvernului regional.

Daca aceste tensiuni tin de politica generala, audiovizualul public face si obiectul unei dezbateri tot mai aprinse. In vederea viitorului mandat, „locul publicitatii la RTBF in special este discutat. Unii propun suprimarea ei, ceea ce pare dificil de realizat. Dar ar putea exista o reducere in prime time si o rearanjare a plasarii produselor”, arata Noel Theben, de la Consiliul Superior al Audiovizualului belgian, CSA. RTBF are sase radiouri, printre care canalul sau international, si cinci canale TV la care se adauga versiunea belgiana a Arte.

Fara holding national

Din cauza multilingvismului, peisajul belgian seamana cu cel din Elvetia. Dar diferentele sunt numeroase. VRT, flamand, si RTBF sunt absolut distincte. Nu exista un holding national ca SSR. In spatiul francofon, spre deosebire de televiziunea romanda, RTBF are o adevarata concurenta: RTL-TVI, un canal privat gestionat de grupul RTL cu sediul in Luxemburg, care scapa de anumite constrangeri legale nationale, cum ar fi obligatia de a investi in productia belgiana. Chiar regimul publicitatii tine de dreptul european minimal. Microcosmosul este pe de alta parte agitat de faptul ca TF1 va deschide in viitorul apropiat spatii publicitare, ca in Elvetia romanda. Anticipand pierderi de incasari, RTL-TVI se restructureaza, suprimand 15% din efective.

Grupul privat este lider de audienta. Are 25% cota de piata, fata de 22% pentru RTBF. TF1 beneficiaza de 18%, de comparat cu 10% in Elvetia romanda. Belgia francofona nu cunoaste M6, filiala Bertelsmann ca si RTL. Emisiunile M6 sunt inserata in canalele RTL. In fata principalului sau concurent, „castigam teren”, precizeaza Jean-Paul Philippot, administratoril general al RTBF, care schiteaza cadrul politic in care evolueaza: „Daca nu facem suficienta audienta, suntem criticati; dar si daca facem mai multa suntem criticati, pe motiv ca ocupam prea mult spatiu”.

Finantarea RTBF difera de asemenea de sistemul elvetian, de vreme ce nu exista o taxa pentru audiovizual. Grupul; este finantat in proportie de 70% printr-o alocare de la Wallonie-Bruxelles, entitatea politica a comunitatii francofone. Bugetul este de 316 milioane de euro, din care o treime din publicitate si alte incasari.

Formatul Snapchat

Dependenta financiara fata de puterea politica produce schimbari bruste. Jean-Paul Philippot aminteste ca, de la criza din 2008, RTBF a suferit trei taieri de buget, asociate cu reduceri de personal. In ultimii ani, a beneficiat de indexari si usoare cresteri. O alta particularitate locala este ponderea importanta a publicitatii la radio: ea aduce 40% din castigurile din publicitate. „O supraevaluare caracteristica pietei belgiene, datorata comertului regional, costului scazut al acestei publicitati”, precizeaza oficialul.

In marea dezordine actuala, marcata de altfel de intrarea in forta a greilor americani ca Netflix, audiovizualul public reactioneaza scotand in prim plan stirile locale si nationale, ca si „dezvoltand ecosistemul creativ”, adauga directorul. RTBF a obtinut un triumf cu un proiect dezvoltat in format Snapchat. Si si-a facut o intrare rasunatoare pe scena mondiala a serialelor TV in 2016 cu doua succese, dintre care La Treve – achizitionat in numeroase tari si de catre… Netflix.

Difuzorul vrea sa mizeze din plin pe acest segment in care nu intra – sau nu inca – concurentii sau straini. Jean-Paul Philippot anunta ca 15 proiecte de seriale sunt in pregatire. In CSA, Noel Theben subliniaza fenomenul: „De multa vreme n-am avut productii belgiene cu un asemenea ecou. Asta arata ca venirea gigantilor americani da ocazia sa te gandesti la productia locala”.

• o analiza Le Temps (preluare Rador)