Mina întunecată de acasă și iarba verde care-i acoperă urmele

O AMINTIRE DIN VREMEA STUDENȚIEI

Dorm iepurește lângă angrenajul care mână banda de cauciuc ce transportă cărbunele pe galerie către puțul cu skip. Este undeva spre ora două noaptea și stau pe-o scândură cu care cineva înaintea mea a improvizat un loc de odihnă, cu un caiet studențesc pe genunchi din care aveam de gând recitesc câteva notițe, dar n-am reușit cu niciun chip să mă concentrez și într-un final m-a învins somnul.

Ar fi trebuit să fim sesiunea de vară, dar în acel an – 1988 – Ministerul Minelor și Ministerul Apărării au eșuat în negocierile lor și soldații au fost retrași în cazărmi lăsând temporar minele din Valea Jiului fără (probabil) o treime din forța de muncă. Partidul a găsit soluția, împreună cu Senatul Institutului de Mine: amânăm sesiunea cu o lună și băgăm studenții în mină până revin soldații. La urma urmelor, așa învață cel mai bine meserie!

Tresar din somn și văd departe pe galerie raze ca de laser din trei sau patru lămpașe și mă ridic precaut în picioare, iau lopata rezemată de armătura galeriei, lângă mine, și mă prefac că lucrez, dereticând fără rost și spor pe lângă banda transportoare. Am fost inspirat. Nepoftiții ce se precipitau erau un inginer agitat, cu un maistru după el și încă vreo doi mineri – asta după culoarea căștilor.

„Ce ești”, mă ia repede la întrebări inginerul, „student sau detașat?” Student, zic. Bine. „Îl luăm?” întreabă întorcându-se în spate. „Da, domn’ inginer, musai îl luăm, avem nevoie de multe lopeți să dăm carambolu’!” Bine, hotărăște și apoi către mine: „Hai! Ia și lopata aia cu tine! Mă conformez și îi urmez.” Pe cale începe să adune într-o lungă procesiune pe cine întâlnește, majoritatea ca și mine, studenți.

„Unde ne duce?” mă întreabă unul din colegi, nu-l știam prea bine, era din altă serie. „Nu știu, habar n-am, dar cred că ne duce pe planul înclinat de la siloz”, îmi dau cu părerea, interpretând frânturile din discuțiile lor. „Păi, de ce?” se miră el formal. „Nu știu frate, vedem noi! Da’ cred că e un carambol acolo și încă unu’ nasol, din ce-am auzit!”

De fapt înțelesesem bine că e vorba de o bandă care s-a împotmolit în tone de nămol deasupra unui siloz și că vom avea de dat la lopată până ne vor cădea mâinile ca să reușim să o eliberăm și să se urnească din nou. Cum era două noaptea, n-aveam chef de vorbă, mi-era lehamite doar gândindu-mă la ce ne așteaptă.

Când am ajuns acolo am găsit un mahăr din conducere (probabil un inginer șef) nervos nevoie mare, care urla ordine și înjura cât îl ținea gura: „Bă, voi studenții să dați tot căcatu’ ăsta în siloz! Cu unghiile bă?” Ce are ăsta, e tâmpit, ne uităm unii la alții nelămuriți. Și încet, încet ne dumirim: unul de-al nostru – s-a dovedit a-mi fi coleg apropiat de data asta, îl știam bine – adormise și nu a văzut că banda refulează, se oprește și se împotmolește, după care se rupe și alunecă o treime pe plan în jos. Nu doar carambol, ci și banda ruptă! Jale mare! Scandal!

Trecem la muncă. Lopătăm ca roboțeii, biciuiți de înjurături pentru că mina stă cu producția, că studenții dorm în post și nu-și fac treaba: „Păi ce ingineri o să fiți bă voi nemernicilor, f… în c… de căcăcioși care vin să doarmă la mină!” Un alt inginer, scund și gras, sosit între timp de afară, cu un carnețel în mână trece pe la fiecare student și-i notează numele. Îl privim mirat cum notează cu grijă nume cu nume, ca un birocrat și-l înjurăm în gând.

Pe la patru dimineața am făcut loc cât de cât și apoi ne-au pus să tragem cu toții de niște funii, ca să aducem covorul de cauciuc înapoi pe poziție pentru agrafare[2]. Banda s-a dovedit extrem de greu de tras pe plan în sus și ne-am ales cu o nouă baie de înjurături, dintre cele mai apăsate. Pe la cinci și jumătate am pus în poziție capetele covorului de cauciuc al transportorului și doi mineri vulcanizatori au început agrafarea.

Cerem voie să plecăm spre puț, ca să ieșim la suprafață, că se termina șutul. Primim un nou potop de înjurături și de data asta ne revoltăm, ripostăm, înjurăm înapoi. Mahărul țipă mai să-și piardă vocea: „Vă pun nemotivat pe toți! Vă reclam la rector și la prtid! F… în c… de tâmpiți! Mina stă din cauza voastră și voi vreți afară?” Și o ține așa efectiv vreo jumătate de oră, apoi ne lasă să ieșim sau am forțat noi lucrurile parcă, nu mai țin bine minte.

Când ajungem în vestiare nu mai găsim apă caldă și apoi, de parcă mai putea fi o surpriză, nici vreun autobuz în convenție ca să plecăm cu el spre casă. Seara, când ne-am întors în sala de apel, am aflat că mahărul chiar a vrut să ne taie ziua de muncă, cum a promis, dar directorul a fost de acord doar în cazul colegului nostru ghinionist care adormise și nu supraveghease utilajul, iar pe noi ceilalți, de pe lista grasului, ne-a lăsat cu un șut de două ore din opt, tocmai în noaptea în care am muncit pe brânci.

„Bă, da’ ăștia de ce nu taie și orele ălora care au uitat să verifice protecțiile și automatizarea la transportor?” comentăm noi obidiți pe drumul spre locurile de muncă și luăm hotărârea că, dacă ne mai întâlnim cu o situație similară, de prigoană, să adoptăm o atitudine de frondă și să oprim lucrul. Nu a mai fost nevoie, în restul zilelor cât am mai avut de petrecut în subteran a funcționat un pact nedeclarat de ignorare reciprocă.

Când mă uit în urmă, înțeleg bine că acel incident, dar și altele cu care m-am întâlnit ca tânăr – elev de liceu sau student – la contactul cu „mediul muncitoresc” și „producția” m-au determinat să regret amarnic că nu m-am luptat mai mult, mai serios cu mine, cu familia, cu profesorii pentru visul meu de a urma nu ingineria, ci istoria sau filozofia așa cum visam în secret. Mai târziu, după trei ani și ceva de producție, la primul prilej am părăsit mineritul și am ales o altă viață, o altă profesie, un alt viitor.

De fapt, totul este o iluzie, pentru că mina așa cum am cunoscut-o eu, apoi comunitățile minerești, toată acea atmosferă în care am copilărit, m-am educat și m-am dezvoltat, mi-a rămas în sânge. Dacă vine vorba de amintiri plăcute, am uneori nevoie să le caut, pentru că-mi revin în memorie mai greu decât cele neplăcute care dau năvală și sunt mai dureroase, dar cu toate acestea sunt legat de Valea Jiului pentru cât timp voi mai trăi într-o love and hate story ce nu poate fi expiată.

ȘI BUCURIA VIE A PREZENTULUI

Nu este prima dată când scriu despre Valea Jiului – îmi cer sincer iertare de la cei pe care subiectul a ajuns să-i plictisească – și vreau să sper că după lungul preambul voi fi mai bine înțeles dacă spun că nu plâng pentru minele care se închid, dar deplâng profund administrarea nepricepută, uneori răuvoitoare a actualului proces de dezindustrializare a Văii Jiului.

Ceea ce îmi dă speranță este multitudinea de inițiative private care apar în Valea Jiului cu scopul declarat de a reînchega comunitatea – după loviturile administrate de comuniști în urma grevei din 1977, ce erau menite să o destrame – și a salva memoria celor 150 de ani de minerit, fără de care nu ar fi existat Valea Jiului, sau punând bazele noii infrastructuri economice a zonei, de la turism la producție industrială de vârf.

Anul trecut am vizitat cu încântare suita de picturi murale realizate în pilotul proiectului manifestărilor Valea Jiului Vibrantă, pus la punct de societatea civilă – adică de ONG-urile aliate în Coaliția Valea Jiului Implicată[3]. În acest an Valea Jiului Vibrantă s-a derulat pe alte coordonate, timp de opt zile, dar nu am reușit să fiu prezent decât în primele două. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro