INTERVIU Fratii Taviani, proaspetii posesori ai Ursului de Aur de la Berlin: „Shakespeare e mama, tatal si fiul tuturor”

Paolo si Vittorio Taviani au luat premiul cel mare al Festivalului de la Berlin cu un fel de documentar despre niste super-talentati detinuti italieni (unii condamnati pe viata) care monteaza „Iulius Cezar” intr-o inchisoare de maxima siguranta. Filmul e fascinant si inedit fata de alte pelicule pe aceeasi tema pentru ca viata si arta se intrepatrund in permanenta. „Acest lucru a fost o intamplare”, spun octogenarii cineasti in interviul pe care l-au acordat HotNews.ro in urma cu cateva zile, la Berlin.

Reporter: Ati stiut de la bun inceput care urma sa fie structura filmului? V-ati propus in mod asumat sa amestecati realitatea si fictiunea?

Paolo Taviani: Nu, acesta e un film ciudat, nascut intr-un mod ciudat. A fost o descoperire continua tot procesul facerii lui, zi de zi. O prietena foarte buna ne-a telefonat la un moment dat si ne-a spus: „Trebuie neaparat sa mergeti la inchisoarea Rebibbia ca sa vedeti niste detinuti jucand teatru.”. „Nu”, am spus, „n-o sa venim” – pentru ca ne gandeam ca acest gen de spectacol de amatori nu ne-ar fi placut.

Dar prietena a insistat, asa ca pana la urma ne-am dus si am ramas profund impresionati de emotia acestor detinuti care jucau teatru intr-o mica sala din zona de maxima securitate unde erau incarcerati – unii pe viata pentru omucidere, legaturi cu Mafia sau trafic de droguri. Pe scena, insa, jucau „Infernul” lui Dante.

Cand a venit randul fragmentului cu Paolo si Francesca, legatura dintre piesa si viata lor a devenit evidenta. Infernul lui Dante si infernul de aici. Barbatul care era pe scena ne-a spus: „Am 40 de ani. Voi nu puteti sa-l intelegeti pe Dante asa cum putem noi.

Iubirea imposibila dintre Paolo si Francesca, aceasta iubire interzisa, condamnata este ceea ce noi traim. Si noi suntem indragostiti si nu ne putem intalni iubitele. Le vedem dincolo de geam si nu putem face dragoste cu ele.”

Piesa fusese jucata respectandu-se textul original dar cu accent dialectal, iar cand am vazut si „Furtuna” lui Shakespeare jucata cu accent din sud – sicilian, napolitan samd, ea a capatat o lumina noua si o emotie foarte puternica. Asa ne-a venit ideea de a face un film despre un spectacol care se naste, dar fara sa dorim sa demonstram ceva.

Am vrut un film in care emotia noastra sa se hraneasca din emotia lor, asa ca din momentul cand ne-am decis, am vorbit cu regizorul care lucrase cu detinutii, Fabio Cavalli, caruia i-am spus ca vrem sa facem un film despre cum se pregateste un spectacol cu „Iulius Cezar”. Sa aratam cum se desfasoara probele, apoi repetitiile, totul pana la primul spectacol.

Rep: Aceste notiuni ca puterea, tradarea, ambitia nu exista numai in piesa lui Shakespeare, ci si in societatea noastra.

Vittorio Taviani: In film se regasesc trei niveluri de realitate: realitatea contemporana din Italia de azi – sau, mai bine zis, de ieri, cand inca mai era guvernul lui Berlusconi la putere. Azi respiram si speram, dar ieri nu aveam sperante.

A doua realitate din film este cea a lui Iulius Cezar – o realitate dominata de putere, ambitie, conspiratie, crima, coruptie si razbunare. Al treilea nivel de realitate este cel a detinutilor din Rebibbia in a caror lume actioneaza aceleasi forte ca in piesa lui Shakespeare si unde lupta pentru putere, ambitia, prietenia, tradarea sunt lucruri pe care ei le cunosc profund, prin urmare le si pot juca foarte bine.

Aceste trei niveluri de realitate se reflecta unul intr-altul, dar acest lucru a venit din intamplare. Nu ne-am propus-o in mod rational de dinainte, ci pur si simplu s-a intamplat in cursul acestei aventuri extraordinare care a fost realizarea filmului.

Ne-am dus acolo cu propriile noastre probleme, dar detinutii aveau propria lor realitate si pana la urma cel care ne-a unit a fost Shakespeare, care e mama, tatal si fiul tuturor.

Rep: Ati lasat la o parte rolurile feminine, dar in vremea lui Shakespeare acestea erau jucate de barbati. Le-ati scos cumva pentru ca detinutii nu au vrut sa le joace in travesti pe Portia si Calpurnia?

Vittorio Taviani: In piesele montate in inchisoare detinutii au mai chemat actrite din afara, dar pentru noi intreaga distributie a fost masculina pentru ca asa ne-am dorit. Poate ca a fost un semn de slabiciune, dar pur si simplu nu-i puteam vedea pe acei barbati in fusta pe scena.

Paolo Taviani: Teatrul e una, dar in cinema travestiul provoaca mai degraba rasul.

• „Personajele lui Shakespeare sunt personaje din propria lor viata”

Rep: Replica de la final – „De cand am descoperit arta, aceasta celula a devenit o inchisoare” – va apartine sau a venit de la detinuti?

Paolo Taviani: Replica respectiva nu ne apartine, ci este a detinutului care il juca pe Cassius, Cosimo Rega, aflat de 30 de ani in inchisoare pentru legaturi cu Mafia. Are de ispasit o pedeapsa pe viata pentru ca a omorat multi oameni.

Replica aceasta, spusa de el in cadrul intalnirilor noastre, a fost unul dintre motivele pentru care am facut filmul. Am inteles ca descoperirea artei a fost pentru detinuti un eveniment atat de extraordinar incat le-a permis sa simta empatie fata de personajele lui Shakeaspeare. Ele sunt, de fapt, personaje din propria lor viata.

Acest lucru le-a dat multa libertate si le-a permit sa se identifice cu ele. Am descoperit ca arta le da oamenilor posibilitatea de a se descoperi pe sine mult mai profund decat au facut-o pana acum.

Dar aceasta cunoastere a fost amplificata de multa suferinta deoarece lumea pe care detinutii au descoperit-o prin arta nu le mai era accesibila. Arta le da insa acum puterea sa reziste in inchisoare.

Rep: Filmul e foarte minimalist… Ati fi putut face, nu stiu, un film de doua sau de trei ore pentru ca dispuneati un material fascinant.

Vittorio Taviani: Calitatea nu tine de cantitate. Poemul „L’Infinito” al lui Leopardi este foarte scurt, dar are o lume intreaga in el. Am facut filme lungi in activitatea noastra, uneori in mod intentionat, si am fost intotdeauna foarte stricti, dar acum am vrut sa fim pasionati pana la capat, sa fim mediteraneeni.