Saturday night fever. Chef de chef cu santieristi

Ma duc „la rusu”, acum doua saptamani, sa cumpar castraveti murati. Muraturile din magazinele nemtesti sunt ori fade, ori dulcege, ca multe altele de pe aici. Mi se mai agata de cos ceva mezeluri romanesti, caci Mix-Markt-ul rusesc pune pe rafturi, de-a valma, nostalgii culinare din toata Europa de Est. Platesc la casa si dau sa plec, cand imi atrage atentia tricolorul ros-galben-albastru. Iau cu mine fluturasul pe care se anunta mare bal mare, romanesc, langa Reutlingen. Asa am ajuns la o petrecere intr-o cantina nemteasca, la care au stralucit doar gablonturile unor domnisoare si cheful de chef, al unor santieristi.

E sambata seara, 19 martie. Ne dichisim de bal si luam autobuzul, ca sa poata bea, toata lumea, un paharel. Afara-i inca frig, de la statie mai e un pic de mers pe jos. Gasim destul de usor „locul faptei”, o cantina de intreprindere. Inauntru e caldut, bine luminat, decoratie verde. Din usa, ne bucuram deja de privelistea dispunerii meselor, ca la restaurant. Doar o parte din ele sunt alaturate ca la nunti, sau ca la petrecerile romanesti incinse in sali de sport.

La intrare insa, HALT! Un bodyguard pazeste, doi taietori de bilete incaseaza. Platim 10 euro de caciula, ni se dau niste biletele rosii, neinseriate fiscal si fara pret scris pe ele. Bun! Dam sa intram. Inca nu se poate. Adolescenta bruneta ce taie bilete scoate o „stampiluta” si ne-o aplica pe incheietura mainii.

Gata, imi zic in gand. Am trecut de Cerberi. Dar nu-i asa. Colegul de scaun al brunetei ne mai cere o data mana si, cu o carioca fosforescenta, incercuieste urma ilizibila de stampiluta. Imi aduc aminte ca, la balurile romanesti din Stuttgart, Köln, München sau Nürnberg, n-am fost „insemnati” ca la discoteci. S-o fi schimbat metoda.

Gasim o masa spre geam, mai retrasa, si ne asezam. La o masa lunga din fata, un chelner se opinteste cu tirbusonul, la o sticla de vin. O tine in mana stanga si trage, din rasputeri. Dopul, nimic! Mai incearca o data, de doua, de trei ori, tot nimic. Dopului ii place in sticla. Iritat, chelnerul baga sticla intre picioare. Si trage, si trage! Fara folos. Transpirat, printre dinti ii ies niste vorbe. Probabil injuraturi. Pune sticla pe masa, se sterge pe frunte cu servetul si apoi isi reia truda. Degeaba.

Dupa vreo cinci minute, de la masa cu pricina se scoala un domn bine cladit, ocoleste semet masa si ii sare chelnerului in ajutor. Ia frumos sticla de vin, o pune pe masa si scoate tirbusonul din dop. Apoi, il mai insurubeaza o data, privind cum i se inalta manerele. Cand acestea au ajuns sus, le coboara cu usurinta si dopul iese, ca fermecat, din sticla. Chelnerul rasufla usurat, toarna in pahare si mesenii le ciocnesc voiosi. Ne bucuram si noi, caci ni s-a uscat gatul. Ii facem un semn sa vina la masa. Si vine.

„A, nu!”, zice el, la comanda pe care i-o facem. „Eu servesc numai vin si bere. Racoritoare puteti comanda la fata cu carucioru’, iar tuica si cafea luati de la bar”. Pe fata cu carucioru’ n-o deranjam, caci e prinsa in alta activitate. Tocmai i-a cazut o sticla pe jos si s-a spart. Acum, aduna cioburile si da cu carpa pe jos. Facem un salt peste locul dezastrului, care ne e chiar in drumul spre bar. Barul e o tejghea improvizata, cu un frigider in dosul ei. Comandam cate o tuica, de incalzire. Eu vreau si un pahar de apa minerala, ca sa sting taria.

„Cat costa?”, intreb. „1,80 euro tuiculita, plus apa”, zice barmanita. Sotul da 10 euro. Barmanita ii baga in portofelul de lucru, apoi baiguie ceva despre lipsa maruntisului de rest, ca balul abia a inceput. Alui meu nu-i place sa se targuiasca la bani. Nici mie, sincera sa fiu. Insa nu-mi place nici trasul in piept. Pe cand al meu pleaca usor enervat de la bar, abordez inca o data cu barmanita, problema notei de plata. Fara bon de casa, bineinteles. Dupa un nou calcul, femeia scoate o bancnota de 5 euro si mi-o inmaneaza ca rest, cu scuzele de rigoare. E ok, o sa mai venim pe la bar, in cursul serii.

Mesele s-au ocupat aproape toate, se aude si muzica, de pe inregistrari. Salutam pe unul, pe altul, schimbam doua-trei vorbe cu una, cu alta. Atmosfera inca lancezeste. Tuica face pofta de mancare, baietii se aseaza la coada la mici. In sala nu se auto-serveste decat „ciorbita de burta”, intr-un colt al salii, de langa bar. Oalele se plictisesc, ca si femeia care le serveste.

Toata lumea e buluc pe terasa, unde se inghesuie la ceafa, carnati de vita si mici. Afara sunt in jur de zero grade, dar in inghesuiala si fum, nimeni nu simte frigul. Se posteaza si al meu la coada. Cel mai tarziu acum, imi dau seama ca servitul mancarii si bauturii nu e inclus in biletul de intrare. O fi inclus spectacolul, imi zic.

La microfon se anunta ca dizeuza principala n-a putut veni. Din ce motive, nu stim. Nu-mi mai bat capul cu motivele absentei acesteia, caci oricum nu se mai intelege nimic. Pe spatiul improvizat pentru artisti se succed un cantaret de muzica populara si laptopul cu inregistrari.

Lumea se scoala de la mese si incepe sa horeasca. O cunostinta imi face semn sa ma bag in hora. N-o fac, caci mi-e foame si nu stiu sa horesc. Mai bine ies afara si-mi amagesc foamea cu o tigara. Coada la mici e tot mai lunga si mai groasa. Al meu e nervos, il ineaca fumul de gratar si il striveste multimea flamanda.

Nu-i bag in seama scrasnitul din dinti si trag mai departe, din tigara. Geaca mi-am uitat-o in sala. E frig, frig. Vazandu-ma singurica, ma abordeaza un domn. Vorbeste multe si de toate, pe romaneste. N-avem teme comune, insa el turuie mai departe.

Iese si al meu din coada, victorios, cu doua portii de mici pe carton. 4,40 euro portia de trei mici, o felie de paine si mustar. Sunt pe jumatate cruzi, pe jumatate arsi. Dar sunt MICI de-ai nostri, romanesti. Il lasam in plata domnului pe domnul cel pus pe vorba si ne ducem cu mancarea, la masa. In drum, mai luam de la bar doua beri.

Cu burta plina, parca altfel vezi lumea. Intre timp, vecinatatea ne-a sporit. La una din mese, discuta aprins un tip tare si o blonda platinata, cu cercei mari, sclipitori si un stretch mini care abia ii acopera fesele falnice. La scurta vreme, ei se scoala de la masa si dispar. In stanga, se pupa cu foc si dor, un cuplu de porumbei. Pentru cei doi adolescenti, nu conteaza nimic, in afara lor. O tin asa toata seara, ferice de ei.

La masa din stanga, perechea pare inca in tatonari. Ea e romanca, impodobita si volubila. El e neamt, mai rezervat. Mai sunt cativa nemti in sala, majoritatea oaspetilor sunt insa svabi proveniti din Banatul romanesc.

Pe la 10 seara insa, se simte o schimbare in atmosfera. La intrare, tineretul romanesc sta ciorchine. Unii incearca sa intre peste peluza, prin terasa, ocolind plata. Ii intoarce din drum un al doilea bodyguard. S-a umplut si ringul de dans. Lumea danseaza pe populare si pe usoare. Cand…

Cand incepe o melodie tiganeasca. Si-atunci sa vezi. Lumea se da la o parte, facand loc unor dezlantuiti. Baietii se rup de la masa lor plina de doze de Ursus si incep s-o arda cu dansul, din ce in ce mai navalnic. Dau din genunchi, din coapse, din umeri si din buric. Striga si chiuie. Unul dintre ei incepe un break-dance.

Ma uit la ei fascinata de energia pe care o emana si care e contagioasa. Se mai incing si altii la joc, insa ei fac nota aparte. Ceva ii aduna, ceva ii aseamana. Oamenii au iesit din conserva, au venit in sfarsit la distractie. Si-au facut plinul si au intrat in „Saturday night fever”. E ora lor, e seara lor de glorie, cand uita de frigul de afara, de truda si betoane.

De betoane, caci baietii sunt, cu totii, santieristi. Si toti, din Oltenia. Au venit la lucru cu contract, in Germania. „Cand terminam la Nürtingen, ne mutam pe alt santier de aici”, imi zice seful lor, tot roman. „Sunteti multumiti de munca, de plata?”, il intreb. „Pai cum. Multumiti, ca alfel n-am fi si n-am petrece aici”, zice el.

Intre timp, s-a dus vorba ca sunt de la presa si toti baietii de pe santier vor sa fie pozati. Nu-i usor, caci de-atata energie debordanta, mai niciunul nu poate sta pe loc. Muzica continua, din ce in ce mai saltareata, iar ei fac praf podeaua de dans, intr-un total elan de libertate. Luni ii asteapta noi ziduri, noi betoane. Insa azi e sambata si cheful e din ce in ce mai in toi.

Ne strecuram printre petrecareti si decidem sa chemam un taxi. Mai luam doua savarine cu bezea, la pachet. Le vom manca acasa, aducand-ne aminte de pufoasele savarine cu frisca din Romania si povestind despre baietii nostri, de pe santierele de la nemti.​