VIDEO Ilinca Goia: As spune ca scena Broadway-ului e la fel cu cea a TNB-ului, as spune ca teatrul bun se face la fel de bine oriunde-ar fi

„Teatrul pentru mine este forma cea mai inalta de libertate asumata. Este un tip de expresie artistica. Mi-era limpede de mica ca-mi voi alege un fel de creativitate in arta, ca voi face parte din lumea asta”, spune actrita Ilinca Goia intr-un interviu HotNews.ro.

De ce iubiti teatrul?

Ilinca Goia: Teatrul, de ce actoria si nu regia? Pentru ca am dobandit prin lectura, prin cultura pe care mi-au insuflat-o ai mei, voluptatea cercetarii sufletului uman.

Ma gandeam odinioara ca voi alege intre arheologie, psihologie, actorie si mi s-a parut ca actoria le aduna cumva la un loc pe toate si le face mai accesibile, si mi se pare totusi ca teatrul ramane o forma rafinata, creatoare, superba de a face divertisment cultural. Chiar daca nu toate rolurile pe care le joc sunt comice.

A se intelege cuvantul divertisment in sensul lui de a-l ajuta pe om sa iasa din problemele lui, de a-i curati putin sufletul si mintea si de a-i rafina gustul. Pentru mine asta inseamna divertisment, bineinteles ca nu pentru toti romanii inseamna acelasi lucru.

Teatru versus film

Ilinca Goia: N-am spus niciodata nu filmului. Mi-a placut sa fac film si am lucrat sub baghete importante care mi-au marcat viata, si existenta artistica, si viata personala si gustul de a vedea, de a alege criterii mai departe. Am debutat la Dan Pita, am lucrat cu Mircea Veroiu, am lucrat cu Andrei Blaier, am lucrat cu Sergiu Nicolaescu, am lucrat cu mari regizori si de la fiecare am invatat ceva. Cred ca am adaptabilitatea si mintea si spiritul de cercetas si de cercetator, de analiza si de sinteza ca sa pot prinde si imprumuta de la fiecare ce-a fost mai bun si ce-a fost sa ramana.

Cum este scena Broadway-ului comparativ cu scena teatrului national din Bucuresti?

Ilinca Goia: Mai ales acum, dupa experienta cu Chicago, unde chiar am jucat un spectacol 3 ani, la aceeasi rasa, la aceeasi calitate, la aceleasi performante artistice comparabile cu cele de pe Broadway, as spune ca e la fel, as spune ca teatrul bun se face la fel de bine oriunde-ar fi. Oamenii de teatru din cauza aceasta, oriunde se intalnesc comunica imediat, pentru ca teatrul e o forma de gandire, de trai, o anume forma de a trai si de a vedea oamenii si de a vedea viata. Poate ca tot ce ne lipseste aici sunt sponsorii, capacitatea de a-i potenta, de a-i aduna. E o chestie manageriala mai mult, cred, nu cred ca banii lipsesc.

Cum a fost experienta educationala americana comparativ cu cea de la UATC, si cea profesionala din Statele Unite comparativ cu experienta de aici?

Ilinca Goia: M-am simtit foarte frumos primita acolo, si la scoala, si in teatru. La scoala eram deja cooptata de catre profesorii de actorie, la clasele de actorie eram un fel de asistenta a lor pentru ca trecusem deja prin 4 ani de scoala temeinica, solida, excelenta de scoala de actorie aici, in Romania.

Colegii mei erau poate mai buni dansatori, mai buni cantareti, dar la actorie aveam ce sa-i invat si veneau sa-i invat. As spune ca acolo sunt mult mai isteti, isi cunosc interesul mult mai bine. Cand au ceva de invatat de la un om nu se apuca sa-l invidieze pentru ca-si dau seama ca asta le iroseste timpul si energia aiurea. Si-atunci sunt cu ochii cat cepele si sunt ca niste bureti, stau si invata de la oricine. Si-asa m-am simtit si-n teatru, iubita, respectata, pe un plafon atat de solid si de liber, incat mi-am gasit locul, si-acolo m-am simtit ca acasa.

Ce rol au jucat femeile din familia dumneavoastra pana acum in viata dumneavoastra?

Ilinca Goia: Cred ca orice fata, fetita cand creste isi alege niste modele, fie ca sunt la inceput zanele din povesti, fie ca sunt mamicile. De regula, aceste modele trebuie sa fie feminine. Bineinteles ca sunt si fete bataioase, baietoase care se joaca cu masinute si de-a soldatii, ca maica-mea cand era mica.

Eu am fost copilul clasic, cuminte, fetita buna, eram plicticoasa, atat eram de comme il faut, cum scrie la carte sa fie o fetita asa am fost eu. Si atunci ma uitam cu ochii cat cepele si tacuta si foarte receptiva la aceste femei destoinice din familia mea care stiau sa mute muntii din loc si stiau sa chiverniseasca un intreg clan, si-am invatat de la fiecare ce mi-a priit mie. Ce nu mi-a priit am aruncat pe parcurs si inca ma stradui sa curat.

Pentru ca noi am invatat asta in ultima vreme am observat, ori ne confirmam parintii, ori incercam sa compensam pentru greselile lor. Si-acum eu cred ca sunt in faza in care trebuie sa fac ordine si sa compensez, sa nu calc pe aceleasi locuri gresite, pe unde ei au calcat poate nestiind. Asa ca, femeile din viata mea, cred ca le contin. Cred ca atunci cand vorbesc eu, vorbeste si matusa mea de la Sibiu intr-un fel, si matusa mea din San Diego, vorbeste si mama mea, vorbeste si fetita pe care n-am nascut-o. Inca. Cine stie, poate mi-o da Dumnezeu.