ANALIZA. Leul nostru cel de toate zilele

Am trăit mult timp într-o țară îndepărtată, o țară recunoscută, printre altele, pentru miracolul economic pe care l-a desăvârșit după o înfrângere umilitoare în al Doilea Război Mondial. Este vorba de Japonia, Nihon în limba japoneză, sau Iapam cum o numeau misionarii portughezi în secolul XVI, primii vestici care au ajuns pe acele tărâmuri îndepărtate mânați de datoria de a răspândi mesajul Bibliei. Pe lângă tragedia bombelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki, care s-a soldat cu pieirea directă a aproape două sute de mii de oameni, războiul a costat Japonia peste trei milioane de morți, sute de mii de soldați pierduți, din Siberia până în Filipine, și șaizeci și șase de orașe mari bombardate cu napalm, inclusiv Tokyo, unde 65% din toate locuințele au fost făcute praf și pulbere. Îmi amintesc cuvintele unui japonez care își trăise copilăria în capitală în acele vremuri teribile și care, descriind cercuri largi cu mâna întinsă și uitându-se undeva în depărtare, spunea căzut pe gânduri: “yakenohara, yakenohara…”. Adică: totul era precum o “câmpie pârjolită,” totul era ars până la sol (yake însemnă „ars”, „incinerat”, iar nohara „câmpie”).

Dar războiul a lăsat în urmă în mod inevitabil și o deteriorare a economiei până aproape de colaps, hiperinflație și, în general, o scădere a nivelului de trai cu aproape 70% față de perioada antebelică. Este greu să ne imaginăm că întreaga țară producea în 1946, primul an de pace, numai o cincime din ce putea produce cu doar șapte ani înainte. Cu toate acestea, în numai douăzeci de ani de la starea de convalescență în care se afla, Japonia reușise să-și crească producția industrială de 23 de ori, firmele de manufactură se multiplicaseră de peste 7 ori, iar forța de muncă crescuse cu 40%, în timp ce rata medie a șomajului era aproape neglijabilă – doar 1.6%! Din 1955 și până în 1966, PIB-ul Japoniei a crescut în medie cu 15% pe an, iar în 1964 Japonia era prima țară din lume cu o rețea de trenuri super-rapide (echivalentul TGV-ului din Franța), același an în care Jocurile Olimpice s-au ținut pentru prima oară într-o țară din Asia – în Japonia, bineînțeles. Este drept că o cauză importantă a acestui remarcabil progres a fost implicarea SUA și ajutorul economic inițial din partea lor (acesta la rândul lui oferit cu motive bine gândite, în speță îngrădirea comunismului), dar până la urmă poporul japonez s-a ridicat pe picioare mai degrabă prin propriile puteri, prin persevereța caracteristică și prin disciplina de fier impregnată în spiritul nipon.

PIB-ul nu este totul

Deși o comparație directă între Japonia și România ar fi un exercițiu gratuit, în plus nefiind tema acestor rânduri, nu pot totuși să nu mă simt copleșit de cât de multe a putut duce la capăt în doar douăzeci de ani o națiune aflată efectiv la pamânt și, relativ vorbind, cât de puține s-au făcut în țara noastră în ultimul sfert de secol, mai ales în sensul creșterii bunăstării populației și al progresului național. Citeam zilele acestea un articol din „Ziarul Financiar”, care deplângea faptul că în termeni reali (adică eliminând efectul inflației) produsul intern brut al României este cu doar 30% mai mare față de anul 1990. Cu alte cuvinte, de la Revoluție și până în prezent economia României a crescut în medie doar cu 1.3-1.4% pe an în termeni reali. În definitiv însă, PIB-ul nu înseamnă totul, el fiind cea mai generală măsură a activității economice, o măsură expusă erorilor statistice în mod fatal (cum oare să măsori „la virgulă” tot ce se produce într-o țară într-un an?) și, mai ales la noi în țară, o măsură care nu exprimă – dacă avem în vedere economia subterană clădită pe munca la negru, neplata taxelor și corupția – decât o parte din poveste.

Să lăsăm deci de-o parte PIB-ul și să ne îndreptăm atenția către un alt barometru de bunăstare a populației, de sănătate financiară și credibilitate a unei națiuni (și, nu rareori, un motiv de mândrie colectivă a poporului): moneda națională. În Japonia, precum în țările dezvoltate, moneda națională este în primul rând stabilă față de valutele altor țări. Stabilitatea în acest context nu însemnă o rată de schimb valutar constantă în eternitate, ci o variație mică de la an la an sau, mai bine zis, o variație acceptabilă atât pentru populație în general, cât și pentru firmele care exportă și importă în particular, firme care își fac prognoze și calcule pentru a decide activitatea lor optimă pe termen mediu. Cu alte cuvinte, valoarea unei monede naționale credibile nu scade 40% într-un an față de alte valute și nici nu crește nestăvilit pe același termen scurt. Aceste situații nasc incertitudine și, evident, curmă activitatea economică: de ce să te angajezi într-o afacere când incertitudinea este prea mare?.

Pe lângă renașterea economică spectaculoasă a Japoniei descrisă mai sus, această țară a reușit să confere populației încredere în moneda națională – valoarea yen-ului a variat între 80 și 140 față de dolarul american în ultimii douăzeci și cinci de ani, cu o medie de 110. La prima vedere, acest interval poate să pară mare. În fapt, el reprezintă o fluctuație a yen-ului pe douăzeci și cinci de ani, deci pe termen foarte lung, și în nici un an din acest ultim sfert de secol cursul dolar/yen nu a variat mai mult de 12% față de media din ultimii trei ani precedenți. În plus, deși au existat perioade în care valoarea yen-ului față de dolar s-a apreciat și altele în care s-a depreciat, media pe termen lung a fost relativ stabilă. La fel s-a întâmplat cu valoarea euro față de dolar. Din 1990 și până în prezent, aceasta a variat între 0.83 dolari pe euro și 1.60 dolari pe euro, cu o medie de 1.22 (euro a fost introdus în 1999, însă ponderea valutelor europene din care a luat naștere permite determinarea cursului valutar euro/dolar retroactiv). Ca și yen-ul, euro a avut perioade de apreciere față de dolar, după cum a avut și perioade de depreciere, dar pe termen lung a fost stabil.

Cum își gestionează popoarele moneda națională

Ce s-a întâmplat cu leul în ultimii cincisprezece ani și ce a însemnat valoarea lui pentru bunăstarea poporului român și a activității sectorului privat? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să înțelegem mai întâi cum își gestionează alte națiuni moneda proprie, ce politică valutară are Banca Națională a României și ce înseamnă o valută puternică și o valută slabă.

În mare, există trei tipuri de regim valutar în lume. Primul este cel „fix”, în care banca națională leagă oficial cursul de schimb al monedei naționale de altă monedă de referință (în limba engleză se numește peg, adică „țintuit”, „bătut în cuie”). Un exemplu bun ar fi coroana daneză, care este legată de euro, sau dolarul Hong Kong, care este legat de dolarul american. Mai aproape de noi, leva Bulgariei este legată de rata euro cu o valoare oficială de 1.955 leva per 1 euro. În acest tip de regim, banca națională declară că moneda este legată de altă valută la o rată fixă, anunțată public, și, când și dacă este necesar, ea intervine pe piața valutară pentru a menține cursul pe care l-a prestabilit. În cazul Danemarcei, rata oficială este de 746 coroane per 100 de euro, cu o fluctuație acceptată de plus sau minus 2.25%. Cu alte cuvinte, Banca Centrală a Danemarcei nu permite în nici o zi o apreciere a coroanei față de acest curs cu mai mult de 2.25%, așa cum nici nu acceptă o depreciere mai mare de acest procent. Pentru a pune în practică această politică, Banca Centrală a Danemarcei vinde coroane și cumpără euro pe piața valutară, dacă moneda națională se apreciază mai mult de 2.25% față de rata oficială euro/coroană. În cazul în care coroana se depreciază mai mult de 2.25%, ea va face opusul. Prin aceste operațiuni, Banca Centrală a Danemarcei oferă persoanelor fizice și firmelor posibilitatea de a decide în privința viitorului cu cât mai puțină incertitudine.

Al doilea regim este cel de flotare controlată. Termenul „flotare” înseamnă că valoarea monedei naționale este determinată de forțele pieței (adică de cerere și ofertă, valoarea valutei „plutind” în funcție de aceste forțe), dar că există și un grad de intervenție din partea băncii centrale, nu însă la fel de strict precum în cazul regimului de valută fixă. Pe scurt, banca centrală intervine ici și colo discreționar, când consideră că valoarea monedei naționale nu coincide cu interesul națiunii, fără a anunța în prealabil un curs valutar exact. Acest regim este cel a leului, după cum declară și BNR pe pagina sa de Web, și este prezent și în cazul rublei și al altor monede din țări în curs de dezvoltare. Un articol publicat de „Ziarul Financiar” la finele lunii mai (De ce se apreciază leul), semnat de domnul Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, ne explică cu maximă claritate poziția BNR față de leu:

„Un lucru rămâne clar: BNR îşi păstrează dreptul de a interveni. Oricând… dacă împrejurările o cer. Fără să aibă însă o ţintă de curs. Ţinta este stabilitatea pieţei valutare.” (sublinierea mea)

Al treilea regim valutar este, cum poate ați ghicit deja, cel de „flotare totală” (free float în engleză). Cursul valutei este determinat strict de forțele pieței și banca națională stă deoparte, cel puțin oficial. (Pentru cei interesați, adăugăm că banca centrală tot intervine, dar numai în condiții extreme, și confirmă această intervenție „secretoasă” după ceva timp). Din anii 1970, mai toate națiunile dezvoltate au adoptat acest regim, de la Anglia și SUA până la Japonia.

Ce preferăm? O monedă slabă sau una puternică?

Oare ce este mai bine? Să ai o monedă națională puternică sau una mai slabă față de alte valute? Nu există un răspuns exact, întrucât valoarea optimă a monedei naționale ar trebui în primul rând să fie aliniată la realitatea economică a acelei țări și astfel o monedă puternică nu este neapărat un câștig, după cum nici o monedă mai slabă nu este neapărat un lucru rău, însă aceasta doar atâta timp cât valoarea monedei nu este excesiv de puternică sau de slabă.

Să luăm un exemplu pentru fiecare caz, cu gândul de a clarifica mai bine acest punct esențial. Elveția este o țară care se mândrește cu moneda sa, francul fiind perceput de mulți investitori ca un refugiu de stabilitate și valoare. Din anul 1990 și până la începutul lui 2008, francul elvețian a variat între 1.45 și 1.82 franci per 1 euro. Ca un val neașteptat însă, criza financiară globală din 2008 și criza europeană de după au motivat întreaga comunitate financiară să cumpere franci și să vândă euro, până la punctul în care în august 2011 francul a atins paritatea față de euro. Astfel, în numai trei ani și ceva francul s-a apreciat cu 65% față de euro. Departe de a mai fi un motiv de mândrie națională, ci mai degrabă poate unul de fericire pentru turiștii elvețieni plecați peste hotare, aprecierea francului a stârnit proteste din partea exportatorilor elevețieni care nu își mai puteau vinde produsele în Europa, principala lor piață de desfacere. Drept urmare, pe 6 septembrie 2011 Banca Centrală a Elveției a anunțat că nu mai tolerează o valoare a francului sub 1.20 față de euro și a promis că va cumpăra „cantități nelimitate” de valute străine și că, implicit, va vinde oricâți franci este necesar pentru a corecta valoarea prea ridicată a monedei naționale. Iată deci că o monedă prea puternică nu este în mod necesar un lucru dezirabil.

Să ne grăbim acum să spunem că nu este de dorit nici o monedă prea slabă, întrucât aceasta invită la inflație și la importuri tot mai scumpe, un lucru negativ mai ales pentru țările care nu produc intern semnificativ de multe bunuri. Deși acesta este un exemplu extrem, să amintim cazul Germaniei de la începutul anilor 1920, când banca centrală a început să imprime bani la o rată exponențială, până când s-a ajuns la bancnote de un miliard de mărci, iar valoarea unui dolar american a sărit de la 320 de mărci în 1922 la “patru mii două sute de miliarde de mărci” (4.2 trilioane de mărci) spre finalul anului următor. Practic, în acele vremuri marca a murit, moneda națională nu mai valora nimic, oamenii recurgeau la troc și se pare că era mai ieftin să aprinzi focul cu bancnote decât cu un ziar!

Ce s-a întâmplat cu leul nostru

Așadar, moneda unei țări ar trebui să fie suficient de puternică cât să confere cetățenilor siguranță și confort în previziunile lor economice, dar nu prea puternică și, dacă condițiile economice o dictează, ar trebui să fie suficient de ieftină pentru a susține o creștere a exporturilor, dar nu prea ieftină, astfel încât să submineze întreaga economie. Totul ține de echilibru, și asta mai ales în economie.

Și acum putem să vedem cât de stabil a fost leul în regimul BNR de flotare controlată. Vorbind cu persoane din jurul meu, mi-am dat deseori seama că există un paradox psihologic în percepția față de trecutul leului. Pe de o parte, încă mulți folosesc mental leul vechi când vorbesc de anumite sume de bani (e.g. „m-a costat 10 milioane reparația asta” în loc de „m-a costat 1000 de lei”), deși redenominarea leului s-a făcut în 2005, acum aproape zece ani. Pe de altă parte, puțini țin minte cât era cursul valutar acum doi-trei ani, cu atât mai mult la începutul anilor 2000.

Sa vă reîmprospătez memoria. Graficul de mai jos ne arată evoluția cursului euro/leu din ultimii cincisprezece ani (valoarea medie lunară), fiind efectiv „pulsul” monedei noastre naționale. 1 euro cumpăra 1.31 lei în ianuarie 1999, însă în doar cinci ani, 1 euro valora 4.10 lei. Cu alte cuvinte leul s-a depreciat cu aproape 70% față de euro în acești ani (adică de la 1 leu=0.76 euro la 1 leu=0.24 euro), ceea ce însemnă o depreciere medie anulă de 14%. A urmat o revenire a leului până la aproape de 3 la 1 euro în vara lui 2007, la vârful bulei speculative, ca apoi moneda României să scadă vertiginos până la peste 4.60 în vara lui 2012. Din 2009 până în prezent leul a fost stabil, însă stabil în valoarea lui mult depreciată față de euro. Putem astfel spune că leul a avut parte cel mult de o depreciere controlată, și nu de o flotare controlată.

Sursă: Bloomberg, Interactive Data, calcule autor.

Ce s-a întâmplat însă în țările vecine în acest răstimp? În Ungaria, 1 euro cumpăra 250 de forinți în ianuarie 1999, iar acum 1 euro valorează 305 forinți. Forintul deci s-a depreciat și el față de euro, dar doar cu 18%. Cursul euro/zloty polonez era de 4.10 la începutul lui 1999, iar acum este 4.17, practic neschimbat în 15 ani. Iar 1 euro cumpăra 36 de coroane cehești în 1999, pe când acum valoarea unui euro este de 27 de coroane – cu alte cuvinte coroana cehească s-a apreciat față de euro în toți acești ani. Din aceste banale cifre putem vedea că leul a fost codașul și asta pe bună dreptate, întrucât economia României a rămas în urma vecinilor noștri, mereu în coadă, mereu târându-se, cu câte o gură de aer venită din curajul unor investitori străini, ridicându-se pe valul bulei economice globale din 2005-2007 și prăbușindu-se apoi tot la fel de repede.

Urmările dezastroase ale indexării vieții noastre la cursul euro/leu

Un adevăr conștientizat poate de mulți, dar neexprimat mai nicăieri, este lovitura cumplită pe care a primit-o populația din cauza leului mai slab – o lovitură ce putea fi evitată dacă autoritățile nu permiteau unul dintre cele mai bizare fenomene economico-financiare din România modernă – indexarea prețurilor bunurilor și serviciilor la cursul euro/leu. Nu știu cum și de unde a apărut acest nonsens, singura explicație pe care am putut-o afla fiind că această practică ar fi urmat, chipurile, să înlesnească trecerea la euro (care apropo, dacă nu știți, s-a mutat pe 2019 cel mai devreme – an în care, dacă chiar trecem la euro, ne vom tot fi pregătit pentru această trecere timp de mai bine de cincisprezece ani). Majoritatea chiriilor sunt exprimate în euro, dar plătibile în lei. La fel cu electricitatea, gazele naturale, telefonia și, în principiu, cu toate bunurile din import. Nu pot decât să am un sentiment de Alice în Țara Minunilor, atunci când primesc o factură cu prețul în euro și dedesubt cursul euro/leu de la BNR, scris clar, de parcă este o lege din codul lui Hammurabi. De ce mai folosim lei atunci? De ce această conversie ridicolă atâta timp cât salariile oamenilor sunt în lei? Și, mai ales, de ce s-a permis această indexare când, după cum am văzut mai sus, leul s-a prăbușit în valoare față de euro?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro