Anul 2015. Ce va fi? (III) PSD-ul

În partea a treia voi încerca să analizez cele mai importante provocări pentru principalul partid aflat la guvernare.

Social-democrații se află într-o grea cumpănă, nu de ieri, de azi, dar, acum, tot mai mulți înțeleg că, încet-încet, riscă să capete statutul de ”cel mai mare partid de opoziție din următorii 20 de ani”. A fost nevoie de trei rânduri de alegeri prezidențiale pierdute și două generații perindate la conducerea partidului în ultimii 10 ani pentru ca PSD să realizeze că România s-a schimbat fundamental în a doua decadă ce urmează revoluției lui Ion Iliescu.

Într-un articol anterior (”Fie-vă milă de voi, domnule Ponta!”) am identificat șapte deficiențe structurale care fac din PSD un partid din ce în ce mai puțin frecventabil, nu doar la nivelul familiei europene, dar, mai ales, în plan intern. Le recapitulez: tendințele totalitare în raport cu instituțiile statului, obsesia controlului media, limbajul dublu, ruperea legăturilor cu elitele, incapacitatea de a se defini ca stânga modernă, înclinația spre folosirea propagandei primitive, de tip stalinist și incapacitatea de a construi parteneriate durabile. Aceste tare țin de genele unei culturi organizaționale pe care social-democrații români nu reușesc să o depășească.

Iată care sunt provocările cu care PSD se confruntă în anul 2015:

1. Pierderea guvernării

Deși este un scenariu care pare puțin probabil astăzi, nu trebuie ignorat cu desăvârșire. Este puțin probabil, pentru că PNL, aflat în plin proces de integrare după fuziune, nu își dorește preluarea pârghiilor executive în anul 2015. Așa cum se știe, din cercurile apropiate partidelor aflate la guvernare, imediat după victoria zdrobitoare a lui Klaus Iohannis, lideri ai UNPR și-au arătat disponibilitatea de a forma o nouă majoritate, iar oamenii lui Tăriceanu au început tatonări cu fostul partid de origine. UDMR a fost primul partid care a părăsit oficial coaliția din jurul PSD.

Convulsiile din interiorul PSD slăbesc și mai mult încrederea partenerilor că principalul partid la putere mai poate menține actuala majoritate până în 2016, ceea ce îi determină să caute canale de comunicare cu actualul președinte și opoziția liberală.

Cel mai probabil mod în care PSD poate pierde în 2015 guvernarea este fie o demisie a lui Victor Ponta, aflat într-o situație extrem de delicată în propriul partid, fie o acțiune a DNA împotriva acestuia în dosarul ”votului din diaspora”. Plecarea premierului duce la dizolvarea coaliției aflate la guvernare și deschide reconfigurarea majorității parlamentare. Într-o asemenea situație, PNL poate cu greu să justifice publicului rămânerea în opoziție, iar Klaus Iohannis s-ar afla, el însuși, într-o situație dificilă dacă ar propune un premier al unei majorități în jurul PSD.

2. Convulsiile și dezertările interne

Trei lideri marcanți ai PSD au fost excluși din partid imediat după alegerile prezidențiale: Geoană, Vanghelie și Șova. Geoană era singurul care putea emite pretenții, cu șanse, la șefia partidului, iar Vanghelie reprezenta brațul logistic al lui Geoană și adversarul neîmpăcat al lui Victor Ponta. Șova a fost mai mult o victimă colaterală a unor disensiuni interne, începute încă din timpul campaniei electorale.

Victor Ponta este acum contestat atât de cei din generația sa, Cătălin Ivan, europarlamentar, fiind exponentul acestora, posibil aspirant la funcția de președinte al partidului la viitorul congres, dar și de unii baroni vechi ai partidului, care se văd amenințați cu măsuri radicale de reformă.

Ponta este greu de eliminat din joc, prin natura conjuncturii în care se află: primul candidat care pierde alegerile prezidențiale, dar își păstrează funcția de premier, adică pâinea și cuțitul. Și PSD înțelege foarte bine că plecarea lui Ponta de la guvern înseamnă intrarea în opoziție și perspective sumbre de revenire la guvernare în viitorul apropiat.

Nici relația Ponta-Dragnea nu este una dintre cele mai roz, în ciuda aparențelor. Solidaritatea lor este hrănită exclusiv de împărțirea eșecului la alegerile prezidențiale. E imposibil să plătească doar unul dintre ei pentru această neașteptată înfrângere. Dragnea își dorește un Victor Ponta ornamental la Palatul Victoria, în vreme ce funcția de președinte al PSD ar spera să îi revină lui, iar guvernul să rămână sub tutela partidului, așa cum se și află acum, după remaniere.

Plecarea din partid a lui Sebastian Ghiță, apropiatul finanțator personal al lui Victor Ponta, merită analizată în detaliu, pentru că ascunde planuri interesante și nu lipsite de realism politic. Plecarea tandemului Geoană-Vanghelie, cu proiecte declarate de a înființa un nou partid de stânga, este și ea de luat în seamă, în condițiile în care cei doi sunt mai hotărâți nu atât să construiască ceva nou, cât să rupă o halcă din PSD.

3. Izolarea totală pe scena politică

Dintre toate provocările posibile, una de prim rang, de care se vorbește puțin în presă, dar destul de mult în cercurile avizate ale PSD, este aceea ca partidul să rămână pentru mult timp izolat pe scena politică și, deci, incapabil să mai adune în jur, vreodată, o coaliție de guvernare.

Odată cu fuziunea PNL-PDL, șansele de polarizare a scenei politice au crescut. PSD, un partid care oscilează între 25% și 35%, nu mai poate spera la guvernare în următoarea decadă decât dacă sparge această barieră. Ultimele trei alegeri prezidențiale arată că așa ceva nu este posibil. O alianță cu un partid semnificativ, cum a fost USL, devine doar un vis în perspectiva alegerilor parlamentare viitoare.

Singura posibilitate a PSD de a mai guverna după 2016 este de a se menține primul partid și de a-și inventa noi aliați (condiție cumulativă).

Aceasta este, de fapt, adevărata problemă a social-democraților, de care se vorbește de câțiva ani buni (eu însumi am spus-o în repetate rânduri), dar care, acum, după al treilea eșec consecutiv la prezidențiale este cu adevărat luată în calcul de moștenitorii lui Ion Iliescu.

Puțin probabil că UNPR, PC sau PLR vor putea reprezenta potențiali aliați după scrutinul din 2016. Puțin probabil că vor mai fi luați la remorca PSD în alegeri, având în vedere că asta nu va spori zestrea electorală, ci doar numărul de scaune la cină. Așadar, PSD are nevoie de un aliat de cel puțin zece la sută la viitoarele alegeri parlamentare. Pentru că nu există, el trebuie inventat. Acest aliat trebuie să aducă singur voturi și deci parlamentari în noua posibilă majoritate.

Deși pare fantasmagoric, planul este posibil și rezolvă și incapacitatea PSD de a-și menține electoratul tradițional și, simultan, de a expanda în zona de electorat a stângii moderne. Cu teme precum drepturile minorităților sexuale, statul laic, impozitarea Bisericii nu ai cum să mai păstrezi tot electoratul care aduce de 25 de ani voturi partidului fondat de Iliescu. Dar există un electorat urban, tânăr, educat, sensibil la aceste teme, care poate fi estimat la aproximativ zece la sută. Doar că, până acum, a fost capacitat de diverși exponenți politici mai apropiați de centru-dreapta sau a fost pur și simplu ”uitat” în case de partidele politice. PSD este obligat să inventeze un alt recipient în care să ”verse” această categorie.

4. Politicile fiscal bugetare și nemulțumirea socială

PSD s-a mai salvat probabil în jur de șase luni de la momentul în care va fi nevoit să facă noi ajustări la actualul buget. În mod evident, pomenile din campania electorală și măsurile nesustenabile, cum a fost scădere CAS cu cinci puncte procentuale trebuie acoperite cumva. Deocamdată PSD le-a acoperit ”pe hârtie” prin supraestimarea veniturilor. De altfel, Consiliul Fiscal a atras deja atenția că veniturile fiscale din bugetul pe 2015 sunt supraestimate per total cu aproximativ 2,3 miliarde de lei (!), ceea ce înseamnă doar o amânare a realității. Binevenită, desigur, această amânare, având în vedere furia populară care se stârnise în ziua celui de al doilea tur de scrutin.

La prima rectificare bugetară, dacă PSD va mai fi la guvernare, cred că măsurile nepopulare nu mai pot fi amânate. Asta înseamnă fie reducerea cheltuielilor, fie creșterea veniturilor prin modalități noi de taxare sau, evident, ieșirea din deficitul bugetar țintit pentru anul 2015. Oricare dintre acestea nu va fi fără consecințe pentru un mediu de afaceri deja sufocat de taxe și impozite și pentru o clasă mijlocie care a început deja să gâfâie după aproape trei ani de guvernare socialistă.

Investițiile publice sunt în continuare la un nivel scăzut, deci, puțin probabil ca motorul economic să își găsească aici scânteia repornirii. Fondurile europene au avut cel mai scăzut nivel anul trecut și, pentru că noi contracte nu au prea fost semnate în ultimii doi ani, rambursările viitoare vor fi pe măsură. Investițiile străine sunt în scădere. Toate acestea anunță un viitor nu tocmai luminos pentru bilanțul social-democraților.

5. Liberalizare și societate civilă

Întrucât, din punct de vedere economic, PSD nu are prea multe de oferit în 2015, se poate orienta ușor spre zona reformelor din societate, nu fără importanță pentru cetățean. Dar care ar putea fi acestea? Un număr de 300 de parlamentari ar putea fi un succes pe care PSD să și-l treacă în bilanț. Este însă realist să spere cineva că fiecare parlamentar socialist luat în parte va accepta să-și diminueze la jumătate șansele de reînnoire a mandatului? Înființarea unor partide cu doar trei inițiatori ar fi un alt proiect care ar arăta deschidere și mai multă libertate de asociere. Este însă dispus PSD să ridice barierele pentru alte inițiative de stânga, altele decât cele pregătite de Sebastian Ghiță?

Reforma electorală și, în principal, introducerea votului electronic, ar fi o altă realizare pentru care PSD ar putea câștiga la capitolul imagine. Vor risca însă social-democrații să permită să voteze nu doar la 370 de mii de cetățeni, ci la 3 milioane de conaționali, care e posibil să nu uite și să nu ierte?

Alte proiecte de relaxare a barierelor sau de îndulcire a relațiilor cu birocrația ar putea fi imaginate, dar, cele mai multe, nu sunt lipsite de costuri indirecte pentru PSD sau clientela aflată la guvernare.

Oricât ar părea de ciudat, asemenea reforme ar putea nu neapărat aduce electorat nou către PSD, dar un electorat nou care să poată fi captat în alt recipient de stânga și care să nu fie ostil PSD, obiectiv esențial pentru o potențială guvernare după 2016.

De remarcat și că PSD se află într-o poziție privilegiată față de PNL în abordarea acestor teme pentru că: 1. le poate realiza, având (deocamdată) o majoritate și 2. ar trebui să fie mult mai interesat să le realizeze, întrucât are nevoie de o reinventare, spre deosebire de liberali care, văzându-se pe cai mari, vor fi mai tentați să acționeze în virtutea inerției.

6. Justiția

PSD s-a remarcat de-a lungul timpului și, mai ales după 2004, ca un adversar al statului de drept. Privind la rece această atitudine, ea are o anumită logică istorică și politică. PSD (incluzând avatarurile sale) a guvernat cei mai mulți ani în România (13 ani din 25) și a fost obișnuit cu un mod de a obține beneficii din banii publici, atât la nivel local, cât și la nivel central. De asemenea, social-democrații au folosit mai timid sectorul privat ca mijloc de a-și alimenta într-un mod mai legitim bugetul partidului. Din această cauză, liderii săi, mai noi sau mai vechi, au devenit mai expuși în momentul în care justiția a devenit independentă de politic. Nu e mai puțin adevărat că PSD s-a transformat, în multe situații, în adăpost pentru mogulii tranziției, ei înșiși extrem de vulnerabili acțiunilor unei puteri judiciare dezinhibate.

Această solidaritate internă în jurul figurilor politice tradiționale a făcut ca PSD să camufleze, în obiective politice generoase, intenții prea străvezii de a controla sau de a opri cursul evenimentelor în tribunale sau la parchet. ”Marțea neagră” a fost doar un exemplu de moment în care partidul a încercat să-și folosească uriașa legitimitate obținută prin vot pentru a-și scăpa tot mai numeroșii camarazi încarcerați sau căutați de procurori.

Situația actuala nu este mai bună decât acum doi ani, dimpotrivă. Tot mai mulți șefi de filiale județene, primari, eminențe cenușii ale partidului ajung să dea socoteală pentru fapte din trecut sau prezent. Va înceta partidul să îi apere? Și aici vorbim de două modalități consacrate: fie folosirea imunității parlamentare, fie o lege care să grațieze sau să amnistieze fapte de corupție.

E greu de răspuns. Valul din 16 noiembrie 2016 a creat un sentiment de panică în rândul partidului lui Ponta, care a îndemnat la acțiune, pentru a nu inflama și mai mult o situație deja incandescentă. Analiza liderilor de partid asupra eșecului electoral din 2016 pare să fi luat în calcul și această percepție a românilor. Trebuie să fim totuși realiști. Partidul are o viață proprie și înțelege solidaritatea altfel decât se vede din afară. Există bolnavi de cancer pulmonar care n-au reușit să se lase de fumat.

Dacă există un risc major ca mașinăria electorală a partidului să fie decimată de justiție, nu am nicio îndoială că partidul, dintr-un instinct de supraviețuire, va fi mai înclinat să-și salveze tovarășii politici, decât să își găsească noi mijloace de a colecta voturi. Nimeni nu are chef să inoveze, toată lumea vrea să supraviețuiască.

Singura problemă e doar momentul în care se va acționa. Ipoteza mea este aceea că PSD așteaptă să se formeze o masă critică de politicieni din toate partidele, amenințați de puterea judiciară, pentru a acționa folosind puterea legislativă spre diminuarea forței cu care justiția lovește acum în clasa politică. Un asemenea consens ar putea fi cu greu contestat chiar de partenerii internaționali ai României. Rămâne riscul (sau șansa) unei contestări din interior, din societatea civilă.

7. Reforma internă

O altă discuție care, trebuie să spunem, apare periodic la PSD după pierderea unui scrutin, este reforma internă a partidului. De aici poate și neîncrederea publicului atunci când, pentru a treia oară în ultimii zece ani, apare sloganul ”gata, am învățat din greșeli, urmează să ne schimbăm”. În general, reforma internă, nu doar la PSD, dar și la alte partide, constă în cosmetizări sau în gesturi spectaculoase care sfârșesc în ridicol (mă refer aici la alegerile interne din toamna lui 2004 pentru stabilirea candidaturilor la parlamentare, care au sfârșit prin a fi măsluite prin consens de liderii partidului). Cosmetizările se fac de obicei prin scoaterea în față a unei noi garnituri de lideri politici, figuri noi, mai puțin compromise. Ulterior se dovedește că statutul partidului sau, pur și simplu, cultura organizațională are o importanță covârșitoare în modelarea comportamentelor oamenilor, indiferent de vârstă și experiență anterioară.

După eșecul de la prezidențiale au apărut două propuneri interesante, ce merită luate în seamă, pentru faptul că ele vizează chiar instituții și reguli interne ale partidului. Prima se referă la desprinderea funcției politice de funcția administrativă, cel puțin la nivel local, dacă nu cumva și la nivel central. Luată în derâdere de analiști, ea ar putea, în mod serios, pe termen mediu, să domolească o tentație ”genetică” a partidului de ”a coloniza” politic instituțiile statului. Cei mai mulți așa-numiți ”baroni locali”, adică lideri de filiale, își trag o mare parte din seva puterii din funcțiile pe care le dețin. Ei împart posturi în administrație, alocă bani, sunt curelele de transmisie între administrația centrală și cea locală. Poate că nu sunt cei mai iubiți în partidul lor, poate că la un moment dat nu mai sunt chiar deloc populari în județ, dar, prin postura feudală de ”tătuci protectori”, ei reușesc să genereze frică și, deci, voturi.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro