Benedict al XVI-lea, ultimul filosof rege

Vă mai aduceți aminte de cerința lui Platon ca filsofii să devină regi și regii să filosofeze? Ei bine Vaticanul era ultimul loc unde contemplarea adevărului te putea legitima drept rege. Joseph Ratzinger ar respinge evident etichetarea de filosof preferând-o cea de teolog, dar în cazul de față ce contează este paradigma conducerii realizată de către cel înțelept. Are dreptul de a conduce cel care prin contemplare a avut acces la idei și care pentru că înțelege structura lumii poate guverna pentru bine supușilor săi. El poate da legile cele mai bune și poate aduce ordinea necesară obținerii binelui comun.

Teoriile catolice susțin că în cadrul unui conclav intervine Duhul Sfânt în alegerea unui papă, dar acesta intervine nu doar pentru a investi pe cel ales, ca în cazul hirotonirilor, ci și pentru a îl alege pe cel mai bun pentru această funcție.

Situația lui Joseph Ratzinger a fost interesantă pentru că în cazul său autoritatea religioasă era însoțită de autoritatea epistemică a unui mare profesor și a unui mare teolog. Ce alt personaj din lumea academică mai poate visa să devină șeful unui stat? E adevărat că în cazul său autoritatea de tip carismatic, lipsea spre deosebire de cazul lui Ioan Paul al II lea.

Uneori s-a obiectat că adevăratul filosof sau teolog nu are nici un motiv să își dorească să conducă. Pentru el, este importat să fie lăsat liber de funcțiile și responsabilitățiile lumești ca să se poată gândi sau ruga. Din această perspectivă, putem înțelege dorința lui Benedict de a se retrage pentru a își dedica ultima parte a vieții meditației și rugăciunii.

La ultima sa prezență publică, cea de la Angelus din 24 februarie, Benedict al-XVI-lea folosește o metaforă care ne face din nou să ne gândim la scrierile lui Platon: Adevărata credință consistă în escaladarea muntelui în întâmpinarea lui Dumnezeu și apoi, după această întălnire, în a coborî pentru a aduce iubire și speranță fraților noștrii. Această metaforă pleacă de la episodul schimbării la față de pe muntele Taborului. Petru, Ioan și Iacob urcă aceast munte împreună cu Iisus și sunt martorii transfigurării sale. Interesant este că Petru îi propune lui Iisus să construiască acolo trei colibe pentru a ramâne pentru totdeauna în acea stare de grație și de comunicare cu Dumnezeu. Însă această situație nu este posibilă aici și acum, în această lume. Discipolii sunt obligați să se întoarcă în lume ca să împărtășească dragostea Tatălui. Acesta este destinul creștinul care trebuie să penduleze între rugăciune, comuniune cu Dumnezeu și încurajarea fraților săi, comuniunea umană. Dacă priviți cu atenție este vorba de fapt despre aceeași situație ca cea descrisă de mitul peșterii: cel care a ajuns să vadă lucrurile sub lumina soarelui, are datoria de a se întoarce în lumea umbrelor pentru a vesti existența luminii.

Filosoful (Teologul) rege are dreptul să fie păstorul comunității dar în același timp el este responsabil pentru această comunitate, nu o poate părăsi și la nevoie trebuie să își pună atât funcția cât și propria persoană în pericol.

În democrațiile moderne s-a considerat că orice formă de a se legitima de la Adevăr este pasibilă să ducă la totalitarisme, prin urmare acest tip de autoritate epistemică, de conducere a unei nobilimi spirituale a dispărut. Doar că ceea ce poate fi foarte util pe plan politic poate fi dezastruos pe plan spiritual. Autoritatea liderului religios trebuie să fie radical diferită de cea politică. Dacă ultima este legitimă doar dacă procedurile formale au fost respectate, prima presupune o unificare între cunoașterea teoretică a adevărului și întruparea lui în viața practică, între a știi adevărul și a te lăsa transformat de deținerea acestui adevăr, între a cunoaște și a deveni un înțelept.

Am impresia că de ceva vreme prin grădinile Vaticanului suflă un aer de democratizare. Progresiștii vor aclama victorioși: dar nu e bine așa? Nu e bine să transparentizăm procesele din biserică și să le democratizăm? Valorile seculare după ce au căștigat lumea întreagă de partea lor, vor să transforme și biserica, acest ultim bastion al conservatorismului. Acest model propus de Platon a fost criticat de către Karl Popper pentru vina de a fi totalitar și de a fi crezut că deține adevărul. Progresiștii din biserică cred și ei, după Popper, că nu putem avea acces nemijlocit la adevăr și prin urmare că ce ramâne important este înclinația inimii, a avea grijă de nevoile celuilalt. Acțiunile bisericii nu pot să fie calculate după corespondența cu litera Evangheliei învechite sau după cantitatea și calitatea rugăciunilor, tot ce contează este cum îți manifești iubirea față de aproapele în nevoie și în suferință. Singura autoritate pe care cineva o poate avea este cea născută din faptele tale, care te justifică în fața oamenilor. Cum ramâne cu Dumnezeu în contextul acesta? Nu este El sursa iubirii și cel care s-a sacrificat pe sine pentru mântuirea oamenilor? Dumnezeul iubirii este mai dumnezeu decat Dumnezeul Adevărului. Într-o lume relativistă care nu mai crede în adevăr, progresiștii joacă cartea sensibității și a iubirii, singura care poate impresiona și pe cei care nu împărtășesc creștinismul. Dar nu cumva ei cedează la tentațiile și criteriile acestei lumi, înlocuind fară să își dea seama fidelitatea față de Hristos cu fidelitatea față de oamenii si drepturile lor?

În fața încercării de adaptare la criteriile acestei lumi, Benedict al XVI-lea se retrage pentru a se ruga și pentru a medita, situație în care a vrut totdeaună să se afle căci a fi în preajma lui Dumnezeu este mai înalțător decât a fi în mijlocul geloziilor și diviziuniilor din comunitățile umane. Ceea ce nu a reușit să schimbe cu faptele sale, încearcă acum să schimbe prin rugăciuniile sale. Paradoxal este că, în ciuda retragerii sale, Benedict al XVI-lea încearcă să transmită un mesaj de speranță și credință. Problematica credinței trebuia să stea și în centrul enciclicei care urma să fie publicată în acest an și care, datorită retragerii sale, nu va mai apărea. Dar cu un pic de inspirație am putea ghici care putea să fie mesajul său, plecând de la cărțile scrise de a lungul anilor de reflecție teologică.

Doar și la o privire strict superficială, mai multe dintre cărțile lui Ratzinger includ chiar în titlul problematica credinței: Credința creștină, ieri și astăzi; Credință, adevăr, toleranță: Creștinismul și întălnirea cu alte religii; Comunitatea de credință: (A crede și a celebra (vol I) și A discerne și a acționa, (vol II); Credința și provocăriile lumii de astăzi; Cateheza și transmiterea credinței; Introducere la Crez [1].

Credința ca încredințare, ca gest de a adera la Dumnezeu, de a găsi în el fundamentul vieții sale este atitudinea fundamentală a creștinului. Evident el se cunoaște și după roadele faptelor sale, dar faptele nu sunt decât întruparea practică a credinței tale profunde. De alfel, a vorbi despre credință este și singura formă de a susține diferența fundamentală între creștinism și spiritul secular, poate cel mai mare concurent al bisericii în ziua de astăzi.

Dar această credință nu apare ca fiind opusă cunoașterii? Ratzinger precizează că spre deosebire de termenul grecesc pentru „credință”, cuvântul în limba ebraică nu exclude deloc dimensiunea intelectuală[2]. De altfel, atitudinea creștină a fost aceea de a opta pentru logos și nu pentru mitologie, de a opta pentru Dumnezeul filosofilor față de zeii mitologiilor, oferind o demitologizare defintivă a lumii[3].

Atitudinea exprimată în Credo-ul creștin nu este o formă imperfectă de cunoaștere, ci o poziție spirituală care se juxtapune domeniului cunoașterii operaționale, prin fapte[4]. Nici un om nu poate evita să creadă, fie că el optează pentru creștinism, pentru nihilism sau budism, el nu poate eluda totalmente problematica credinței. Raportarea la chestiuniile fundamentale ale existenței nu se poate face decât în termeni de credință.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro