Bravo, Alexandru Alexe, ne-ai făcut ziua bună, anul bun, aniversarea celor 25 de ani de la Revoluție, și mai bună!

Nu-l cunosc pe Alexandru Alexe, dar înțeleg, din materialul publicat în Adevărul, că lucrează ca graphic designer. Încă o dată mi se confirmă o veche convingere, aceea că oamenii care au de-a face într-un fel sau altul cu artele plastice sînt purtătorii unei doze mai mari de libertate, e ceva, acolo, în ADN-ul lor. Lui Alexandru Alexe, graphic designer, i-a revenit onoarea de a-i striga în față lui Ion Iliescu ceea ce aveam la inimă mulți, foarte mulți români, la exact 25 de ani de la Revoluție. De fapt, nu i-a revenit onoarea, ci și-a luat-o singur, fără frică, fără gînduri inutile, fără dubii că ar putea fi considerat ”de dreapta”. Probabil nu i-a fost ușor și cred că înainte de a face acest gest, consumul nervos a fost maxim. Bravo, Alexandru Alexe, ne-ai făcut ziua bună, anul bun, aniversarea celor 25 de ani de la momentul 1989, și mai bună! Și ai stricat o petrecere plină de nesimțire, cu niște invitați lugubri, organizată într-o instituție unde gafele triste se țin lanț de mai bine de doi ani încoace.

Alexandru Alexe nu e singur în această întreprindere, în ultimul an au mai existat gesturi frumoase de acest fel, îmi amintesc cel puțin o scrisoare către Ion Iliescu publicată pe facebook, memorabilă, semnată de Mihaela Grădinaru, de asemnea, tot o scrisoare, publicată aici pe contributors de Tatiana Niculescu-Bran. Zic frumoase, deși scrisorile cu pricina nu era tocmai duioase, așa cum nici gestul lui Alexandru Alexe nu a fost unul protocolar. Dacă vă uitați la fotografiile acestor oameni și la ce și cum vorbesc ei în afara ”ieșirilor” anti-iliesciene, o să constatați că sînt oameni mai degrabă timizi, delicați, în nici un caz scandalagii. Au făcut aceste gesturi – și în primul rînd Alexandru Alexe, care l-a comis în persoană și cu adresare directă în plină ceremonie de tămîiere – probabil cu mare greutate. Tocmai de asta cred că e bine să le mulțumim, măcar simbolic.

Deși nu-l cunosc, am convingerea că nu caută un job la Cotroceni (așa cum cred că n-a căutat nici Tatiana Niculescu-Bran, deși o avertizez că nici prietenii n-or s-o creadă cu totul). Nefiind încă un artist cunoscut sau un poet veleitar, cred că nici PR n-a urmărit să-și facă cu acest gest. Ducîndu-se acolo cu mama lui, cred că nu e nici derbedeu, cum l-a gratulat Iliescu, căci derbedeii de 30 de ani nu participă la evenimente, în general, însoțiți de mamele lor. Nici nu cred că e băsist, căci în ianuarie 2012 a ieșit în stradă, asumîndu-și riscul de contaminare cu Dogaru. Mă îndoiesc că se droghează, cum i-a strigat Gelu Voican Voiculescu, sper oricum să n-o facă decît, eventual, ocazional și recreațional.

Cred că este un om liber, pur și simplu liber, așa cum doar cineva care avea 5 ani în 1989 poate fi și care a avut norocul să crească într-un mediu în care i s-au spus lucruri adevărate, autentice și i s-a cultivat un interes față de lumea din jur, adică față de cele ce se află dincolo de biroul unde își cîștigă salariul, dincolo de cercul de prieteni, dincolo de grija zilei de mîine. Aș fi foarte curioasă dacă i se va aplica și lui ștampila de om de dreapta, de fascist, de extremist, de legionar, de ”anti-comunist ca ideologie” (nu e formula mea, o preiau ca atare!) de către stîngiștii de bîlci de la noi, incomodați de asemenea gesturi străine de comportamentele familiare lor. I se vor căuta tot felul de etichete, i se vor inventa tot felul de interese, legături, agenturi. Pentru că a tulburat firescul. Iar firescul multor oameni din România e să stea cuminți și să înghită sau, oricum, să nu iasă din grup. S-ar putea să avem mari suprize în viitorul apropiat, pentru că generația de 20-30 o fi ingurgitat chimicale și alte substanțe care bîntuie imaginația lui Voican Voiculescu, dar nu pare să fi înghițit doza suficientă de frică și de conformism, pe care se tot bazează unii și alții după 1989. În plus, se vede treaba din ce în ce mai limpede, agitația din spațiul virtual nu exclude acțiunile subversive în viața de toate zilele, deci mare atenție cu tot ce vine dinspre facebook, s-ar putea să fie mai real decît pare și mult mai puțin predictibil.

Nu doar facebook-ul și generația tînără ar trebui să-i îngrijoreze pe Ion Iliescu și prietenii, lansatorii și frații săi ideologici, ci și altceva și anume locul acesta numit ICR. Eu, dacă aș fi în locul lor, aș ține cont de acum înainte de un lucru simplu, implacabil, verificat: ICR, din momentul în care a fost epurat de echipa Patapievici, pur și simplu poartă ghinion. V-aș ruga să vă amintiți că o revoltă în mic, care a prefațat perfect revolta diasporei de pe 16 noiembrie, s-a întîmplat tot la ICR, la Tîrgul de Carte de la Paris din 2012. Au fost acolo niște tineri, care, tot așa, au stricat bunătate de festivitate și au enervat cîteva persoane serioase. Apoi, destinul public al lui Andrei Marga tot la ICR s-a încheiat și nu în glorie. Cunosc mulți oameni care au avut parte de mari ghinioane în ultimii doi ani, după ce s-au alăturat într-un fel sau altul valului de mizerie și infamii abătut peste această instituție. Unii vorbesc despre ”blestemul poneiului roz”. Oricum ar fi, cred că PSD ar trebui să fugă ca dracul de tămîie de orice vizită în Aleea Alexandru, e limpede că ceva se întîmplă acolo, nu e lucru curat.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro