Cand era mai bine sa fii medic in Romania: in perioada comunista sau astazi?

​E o intrebare capcana, dificila pentru un medic care isi practica meseria de 32 de ani. Ileana Radu a inceput-o intr-un sat namolos de pe granita vestica a Romaniei comuniste. O continua astazi intr-un cartier timisorean, cotropit de praf si caldura.

Intre cele doua momente se intinde, agitata si haotica, perioada de tranzitie care a ingenuncheat sute de medici si a alungat din tara alte cateva mii. Desi doi dintre copiii ei sunt stabiliti peste hotare, medicul Ileana Radu nu a plecat. Motivul ei s-a ridicat la suprafata in timpul straduintei de a cantari onest cele doua oranduiri sub care a trait.

ERAM MEDIC SI MA UITAM CU JIND LA COAFEZELE IMBRACATE IN HALAT ALB

“Cand am terminat Facultatea de Medicina noi luptam pentru note. Stiam ca daca avem note mici plecam in Moldova sau in Dobrogea. In Moldova nu era rau, dar cand am terminat facultatea aveam doi copii, iar sotul meu era instrumentist in Filarmonica Banatul. Asa ca ma gandeam la Moldova ca la un loc de exil. Ba chiar am fost amenintata de una dintre inspectoarele din acea vreme care spunea, destul de des, “o voi trimite eu pe doamna acea in Moldova pentru ca are anumite convingeri religioase si are influenta in lumea medicala”.

In acea vreme faceam stagiatura timp de trei ani si, dupa acei trei ani, mai treceam printr-o repartitie unde lupta pentru note era mare. Acum, stiu asta din conversatiile mele cu studentii sau rezidentii, notele nu mai sunt chiar asa de importante. Dimpotriva, termini un rezidentiat de performanta, sa spunem in neurochirurgie, si nu vei stii unde vei avea post. Si foarte probabil ca te gandesti sa pleci, acolo unde iti va fi rasplatit ceea ce ai investit.

Sa spui daca era mai bine sau mai rau inainte de 1989 cred ca e foarte neintelept. Era asa cum era atunci. Pe vremea noastra erau limite, erau oportunitati, era… o anumita siguranta. Ca daca muncesti, daca esti bun, daca ai medie peste 9, atunci prinzi judetul Timis. In judetul Timis erau 5 locuri si eu l-am prins pe al 5-lea. Si ai sentimentul unei victorii.

De cealalta parte, a prinde judetul Timis insemna ca te duci la naveta zilnica, ca trebuie sa te scoli la ora 4 ca sa prinzi trenul de 6 si 3 minute, alaturi de toti ceilalti dascali si medici care faceau o naveta foarte grea. O naveta care era mutilanta pentru idealuri. Cam asa erau victoriile atunci. Eu am inceput naveta in 1987, pe un ger de -29 de grade. Cincisprezece minute, pe ceas, ma imbracam. Cand ajungeam la -12 grade mi se parea un paradis.

De cum intram in vagon, colegele cu care calatoream incepeau sa croseteze. Si atunci mi-am spus: desi imi place sa tricotez, nu tricotez. Pentru ca nu vreau sa raman o navetista si pentru ca nu vreau sa raman un medic de tara in astfel de conditii.

Astazi, ii mai intreb pe colegii mai tineri: stii tu cum e sa faci naveta cu bicicleta, cu doi copii, unul in ham si unul la spate? Si sa te imprietenesti cu primarul si cu felcerul? Nea Ţarcă, felcerul, era stapanul teritoriului. Era alcoolic si cu colegul dinaintea mea fusese la cutite. Cand doctorul pleca pe teren, el scotea din priza fierbatorul de seringi ca doctorul, eventual, sa faca ulterior o injectie cu o seringa nesterilizata, pacientul sa faca un flegmon si satul sa vada ce prapadit e doctorul X. Eu am facut un pact cu el. Ii spuneam: ”nea Ţarcă, daca pana la 12 nu bei, mergem amandoi la birt, eu beau o cafea si tie iti iau un Monopol”.

Mergeam la gara prin noroaie incaltata cu cizme si ma uitam cu jind la coafezele care erau imbracate in halat alb si stateau la caldura. Si satul te testa, abia astepta sa vada ce e de pielea doctorului ala tanar. Apoi trebuia sa faci o garda pe luna la Salvare, unde puteai sa nu ai nimic in trusa. Era penibil sa te duci noaptea la pacienti si sa nu ai ce sa-i faci. Invatasem sa punem noi in trusa, sa preintampinam crizele, si asta imi foloseste si astazi.

Asa erau vremurile acelea: rele si grele. Dar, privind acum in urma, a fost un parcurs necesar care mi-a testat niste limite umane: mi-a testat dragostea de meserie, capacitatea de a tine si meserie si familie. M-a structurat intr-un anume fel. Era un anume tip de medicina care in formarea mea si a generatiei mele a fost foarte importanta.

Astazi sunt foarte multe lucruri bune, nu pot spune ca era mai bine atunci ca acum. Dar atunci am avut dascali, am avut mentori, am dat o multime de examene la care trebuia sa invatam. Nu romantizez nimic, pentru ca imi aduc aminte de conditiile in care am practicat: a fost greu si rau. Este greu si acum. Si este destul de rau si acum. Dar trebuie sa fim realisti si sa cantarim.”

MEDICII DE FAMILIE SUNT CEI CARE PLATESC OALELE SPARTE

„Astazi traim vremuri in care putem noi sa facem ceva ca sa fim Doamna doctor sau Domnul doctor. Avem ocazia sa intram intr-un anumit tip de dialog cu autoritatile, fata de cum era inainte de 1989. Eu ma simt protejata pentru ca fac parte dintr-o Societate Nationala a Medicilor de Familie, ne intalnim, negociem, discutam, nu inghitim orice, protestam. Suntem puternici. Noi, doctorii, nu prea avem timp sa construim structuri organizationale profesionale, dar am inceput sa intelegem ca este o forta in a fi solidar, este o forta in a incerca sa comunici si sa ai un anume tip de dialog.

Exista medici de familie foarte bine pregatiti si foarte competenti. E adevarat ca altii s-au resemnat in pozitia de scriitori de retete. Le spun colegilor mai tineri ca medicina de familie nu inseamna doar sa scrii retete, sa consulti aceeasi bolnavi, iar atunci cand ai o urgenta sa-i expediezi la un spital. Le spun, fara cinisme: uite ce patologie grava administram, cum monitorizam cazurile, cum sunt testate cunostintele mele, cum trebuie permanent sa citesti, sa ramai informat.

Toate aceste schimbari rapide si profunde care au venit peste noi sunt poveri mari pentru un medic de familie. Peste noapte eu a trebuit sa hotarasc daca raman pediatru, cum eram de fapt, sau sa devin medic de familie. Dupa care ne-am trezit cu cabinetele puse in brate, am fost pusi in situatia de a functiona pe principiile intreprinderilor mici. Si nu eram pregatiti pentru asta.

In spatele medicului de familie au fost puse multe roluri pentru care nu era pregatit. Un medic de familie trebuie sa aiba astazi abilitati de manager, capacitati de expertiza contabila, sa castige rapid competente digitale, sa stie cum sa-si administreze personalul in conditii de austeritate astfel incat sa fie motivat sa munceasca. Si in alte tari astfel de schimbari au aparut, dar nu atat de rapid ca la noi.

Apoi bugetul ne pune foarte multe restrictii. Cat de mult poti prescrie? Unde poti trimite pacientul? Cum rezisti pacientului revendicativ care pune presiune pe tine sa-i prescrii acel medicament, nu altul, si sa-l trimiti sa-si faca toate analizele? Noi, ca medici de familie, suntem pusi, extrem de injust, ca interfata intre pacient si sistem. Platim oalele sparte pentru sistem si o facem in fiecare zi. Medicii de familie nu sunt responsabili pentru ceea ce se intampla in sistem si pentru actele decizionale din politicile sanitare. Iar aceste politici sunt extrem de incoerente, de haotice, nu avem un model si platim, si noi, si pacientii, oalele sparte.

Incercam sa stam in aceasta pozitie de partea pacientului, dar nu poti sa contrezi nici sistemul. Ca iti da in cap si gata. Eu nu pot renunta sa nu practic in sistem pentru ca daca as face-o exclusiv in privat, nu stiu cati si-ar permite sa vina in cabinetul meu. Pacientul vine de obicei cu cereri, este revoltat, frustrat, dar este in suferinta. In suferinta. Si asta trebuie sa vezi prioritar ca medic.”

MA INCAPATANEZ SA INTRU IN CASELE OAMENILOR

„Sunt in anul 32 de practica medicala si am deja pe lista de pacienti copiii copiilor si asta ma ajuta. Ma ajuta in relatia cu pacientii mei. Ma ajuta ceea ce eu vreau sa cultiv prin medicina: faptul ca imi pasa, ca am grija, ca am idealuri. Faptul ca ma cunoaste bunica, care are fata la mine, fata care are copilul la mine. E un anume tip de relatie, un anume etos.

Daca medicul merita, e bine ca o familie sa isi pastreze medicul pentru mai multe generatii. Pentru ca acel medic ajunge sa cunoasca patologia, tiparele de functionare ale acelei familii. Tipul de relatie se construieste intr-o anumita forma, ceea ce este important in medicina. Noi vorbim prea putin despre asta; vorbim despre protocoale, despre achizitiile si progresele stiintei, dar trebuie sa incepem sa vorbim si despre cum comunicam cu pacientul si cu familia lui pentru ca e foarte important.

Fac asta pentru ca m-au invatat altii si sunt norocoasa pentru ca am avut modele si profesori de la care am avut ce invata. Fac asta practicand o medicina traditionala: prin vizite la domiciliu, nu doar la nou-nascuti, ci si in situatii de criza. Ma incapatanez sa intru in casele oamenilor pentru ca asta imi da o dimensiune a realitatii familiei, a realitatii vietii pacientului. E costisitor sa practici acest tip de medicina si, desi e pe cale de disparitie, eu il consider foarte relevant. Asta cred. Si asta si fac.

Medicina e o meserie grea si periculoasa. E grea pentru ca iti inunda viata si familia. Familie care plateste un pret, si il plateste si in prezent. Intr-o zi, cand a sunat telefonul acasa, a raspuns fiul meu care avea pe atunci 5 ani. Si ridica receptorul: “Doamna doctor?” Si fiul meu raspunde “Nu, aici este familia Radu”. Amestecul acesta in care viata personala este foarte mult inundata si intersectata cu viata profesionala este medicina.

Si e o meserie periculoasa pentru ca acolo e un capital extraordinar: viata omului. Pentru ca poti face greseli care sa fie fatale pentru pacienti. Pentru ca, la randul tau, si tu esti doar un om cu vulnerabilitatile tale: poti fi obosit, stresat, neatent, frustrat. Dar oricat de grea si de periculoasa ar fi meseria asta, nu trece o zi fara sa-ti aduca o bucurie. Macar una. Ca ai facut ceva. Ca ai schimbat ceva. Ca ai salvat pe cineva.”

DE CE N-AM PLECAT?

„Risc sa fiu ridicola pentru unii cu acest raspuns. Pentru ca mi-a fost drag sa stau in tara asta si pentru ca am crezut ca aici mi-e locul.

Intr-o perioada cand sotul meu dorea sa plece, ne-am facut niste socoteli si am decis sa ramanem. Cand a venit Revolutia, noi eram mai degraba pregatiti sa rezistam si la mai multa opresiune, decat sa dea libertatea peste noi. Si, in acel moment, la inceputul anilor ‘90, am avut un sentiment extraordinar de bucurie si de sansa: ca a venit valul libertatii si noi putem calatori in varful lui. Si ne-am asumat aceasta conditie: de a face parte din aceasta schimbare.

Am inceput sa calatorim, sa vedem alte tari, si ne-am intors de fiecare data cu si mai multa determinare: sa ramanem si sa facem ceva aici. Sa schimbam ceva in bine la noi acasa.

Dupa o discutie in care eu explicam de ce nu vreau sa plec din Romania, una dintre fetele mele, care este stabilita in Statele Unite, mi-a spus: “Da mama, stiu. Aici in State nu e suficient de dificil pentru tine”. Cred ca a avut dreptate: modelul meu, antrenamentul meu de luptator si-a gasit spatiul doar in tara asta. Atunci mi-e mie bine: cand lupt.”

Nota:„De profesie medic in Romania” esteo serie de articole HotNews.rocare descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.Campania “de profesie medic in Romania” este initiata si sustinuta de Consiliul Investitorilor Straini.