Cauzele economice ale lui Decembrie 1989

Criza economică a neostalinismului românesc pus in practica de regimul sultanist al lui Nicolae Ceausescu a subminat promisiunea industrializării ca motor al prosperităţii crescânde. Strategia de investiţii şi cheltuieli a statului indică faptul că pentru regim industrializarea dobândise o viaţă proprie care avea întâietate asupra drepturilor economice elementare. Această strategie distributivă deosebit de punitivă a inspirat mare parte a mobilizării de masă care a contribuit decisiv la prăbuşirea regimului.

Eşecul economic al statului de dezvoltare naţional-stalinist a avut în Romania cauze care erau atât structurale, cât şi contingente. Cel mai important, şocul petrolier din 1979 a subminat o economie tot mai intensivă energetic, determinând regimul să preia mult mai multă datorie externă, chiar în timp ce dobânzile explodau. Astfel, expansiunea continuă a industriei oţelului, petrochimice şi a construcţiilor de maşini din timpul anilor ’70 s-a tradus în niveluri înalte ale consumului de energie şi într-o vulnerabilitate crescândă faţă de şocuri exogene ale furnizării ei. Cu toate acestea, analiza de mai jos nu susţine argumentul că regimul Ceauşescu „a împrumutat frânghia cu care s-a spânzurat”, în cuvintele lui Kotkin si Gross, viziune îmbrăţişată de foşti iniţiaţi ai regimului din România.[1] Spre deosebire de alte state socialiste, Ceauşescu a construit marea masă a datoriei nu la ratele scăzute ale dobânzii din perioada 1973-1978, ci la ratele înalte din 1979-1981, într-un efort de a salva marile capacităţi de procesare a petrolului construite la sfârşitul anilor ’70.

Primul şoc petrolier (1973) nu a afectat România la fel de mult pe cât a afectat alte ţări în curs de dezvoltare, deoarece ţara era în măsură să satisfacă o mare parte a nevoilor ei energetice din câmpurile petroliere locale şi a reuşit să încheie trocuri „petrol contra maşini industriale” cu Iran, Irak şi Libia[2]. Stagflaţia de după 1973 a condus la o cerere descrescândă în Comunitatea Europeană, reducând astfel cota exporturilor româneşti către statele dezvoltate; unele dintre pierderi, însă, au fost compensate de cererea crescândă din alte ţări în curs de dezvoltare, mai ales cele bogate în petrol (Lawson 1983; Linden 1986).

În schimb, al doilea şoc petrolier din 1979 şi criza datoriilor declanşată de schimbările de politici monetare din nucleul capitalist dezvoltat au pus capăt efectului de tampon pe care aceşti factori îl avuseseră asupra economiei româneşti. Principalul motiv al acestei vulnerabilităţi era că expansiunea fără precedent a industriilor consumatoare de petrol şi investiţiile nesăbuite în rafinării petroliere şi în producţia de echipamente de procesare a petrolului din timpul celei de-a doua jumătăţi a deceniului au triplat în mod dramatic cererea României de petrol, de la 5 milioane de tone în 1975 la 16 milioane de tone în 1980. Potrivit unui fost oficial din comerţ, dacă rafinăriile puteau conta pe 10 milioane de tone de petrol intern, capacitatea lor fusese extinsă la procesarea a 33 de milioane de tone. Aceste rafinării şi fabrici de echipamente de rafinare angajau zeci de mii de muncitori şi, chiar dacă închiderea lor nu era de negândit, dată fiind capacitatea dovedită a statului de realocare a forţei de muncă, Ceauşescu considera că această opţiune rămânea în afara a ceea ce era adecvat din punct de vedere economic.

În consecinţă, deşi România menţinuse un nivel scăzut al proporţiei serviciului datoriei externe atât după standardele ţărilor nou industrializate, cât şi ale celor est-europene, în 1978 ea a început să-şi sporească datoria externă, pentru a plăti pentru importurile necesitate de triplarea cererii de petrol. În acest mod, regimul a împins ţara spre un nivel înalt al datoriei suverane nu prin „cumpărarea” aprobării cetăţenilor cu ajutorul consumului extensiv, cum sugerează Kotkin şi Gross, ci datorită angajamentului lui ideologic rigid faţă de norma suveranității absolute și ideile economice care vedeau expansiunea industriei chimice drept „al doilea val” al industrializării socialiste.

Dilema era adâncită de două şocuri geopolitice. Primul era revoluţia iraniană, care a perturbat acordurile petroliere ale lui Ceauşescu cu Şahul Iranului. Din nefericire pentru regimul Ceausescu, la puţin timp după ce Irakul a înlocuit Iranul în această funcţie, războiul lui Saddam Hussein cu Iranul a însemnat scăderea vânzărilor de petrol către România.[3] Efectul combinat al acestor şocuri a avut drept rezultat o dependenţă crescândă de petrolul sovietic, o situaţie care punea sub semnul întrebării una din priorităţile centrale de politică externă ale lui Ceauşescu: autonomia faţă de Uniunea Sovietică. Confruntat cu perspectiva sacrificării mult-preţuitei lui autonomii faţă de Moscova, regimul a preferat să caute soluţii alternative.

Oricât de împovărător ar fi fost şocul petrolier pentru strategiile economice preferate ale lui Ceauşescu, mutaţiile dramatice din lumea finanţelor au fost cele care au produs, în cele din urmă, condiţiile pentru pierderea legitimităţii regimului. Prima mutaţie financiară privea nivelul dobânzilor. În 1979, capitalul internaţional privat a devenit considerabil mai scump, în urma acţiunii bruşte a Statelor Unite de a creşte ratele dobânzii într-un moment în care ideile monetariste câştigau teren peste tot în Occident (Eichengreen şi Lindert 1992; Blyth 2002). Această mutaţie în politicile publice occidentale a condus la o creştere dramatică a ratelor dobânzii pentru datoriile suverane, împingând multe guverne ale unor ţări în curs de dezvoltare în incapacitate de plată (Balassa 1985; Easterly 2001). Epoca finanţării ieftine a dezvoltaționismului național-stalinist luase sfârşit.

Potrivit datelor Băncii Mondiale, între 1976 şi 1981 datoria externă a României a crescut de la 0,5 miliarde de dolari (sau 3% din PIB) la 10,4 miliarde (sau 28% din PIB şi 30% din exporturi). În 1981, plăţile dobânzilor au ajuns la 3 miliarde de dolari, de la abia 8 milioane de dolari cu şase ani în urmă. De-a lungul perioadei 1980-1982, ţara a trebuit să plătească 6 miliarde de dolari creditorilor externi, iar în 1982 România avea deja nevoie de 80% din exporturile ei în valută forte pentru a-şi finanţa datoria externă. La început regimul a apelat la FMI pentru ajutor, aşa cum făcuse la sfârşitul anilor ’70, când FMI plătise resurse pentru a acoperi deficitele de export legate de inundaţii şi cutremur. La începutul lui 1981, Consiliul Director al FMI a aprobat un împrumut de 1,3 miliarde de dolari (cu 300% mai mult faţă de cota României), dar temerea creditorilor de o contaminare cu criza din Polonia i-a determinat să îşi retragă depozitele din România şi să anuleze liniile de creditare interbancare. Situaţia a fost complicată şi mai mult de acuzaţiile băncilor occidentale că băncile româneşti încălcau practicile bancare, inclusiv prin „cecuri suveică”.[4] Cererile de rostogolire a împrumuturilor ajunse la maturitate erau respinse, ceea ce a condus la acumularea unor arierate de 1 miliard de dolari până la sfârşitul anului. Ţara a fost exclusă în mod efectiv de pe pieţele de creditare internaţionale şi, prin urmare, a ajuns să încalce acordul stand-by cu FMI.

Rezervele băncii centrale fiind de doar 400 de milioane de dolari, era nevoie de o mutaţie dramatică de politici pentru a aborda criza datoriilor. La acest moment, ceea ce a înclinat balanţa împotriva regimului a fost faptul că creditorii au convins FMI că România avea nevoie de o a doua şansă. Cum scria lui James Boughton, istoricul oficial al FMI:

Deşi personalul s-a întâlnit în diverse ocazii cu creditori bancari importanţi în toamna lui 1981 pentru a le explica amploarea măsurilor pe care autorităţile le luau pentru a-şi consolida finanţele, acesta a ajuns treptat să accepte îndoielile băncilor referitoare la angajamentul României faţă de reforme. Fondul a refuzat să renunţe la termenii acordului stand-by şi nu a permis niciun fel de retragere în timpul primului an al programului, în afara celei făcute la momentul aprobării iniţiale. (Boughton 2001)

După doi ani de străduinţe pentru a-şi satisface obligaţiile financiare internaţionale, guvernul român a trimis principalilor ei creditori o scrisoare prin care îi informa că nu îşi mai poate permite plata la timp a datoriei externe faţă de băncile comerciale. În ianuarie 1982, România a început negocierile cu un consorţiu de nouă creditori bancari, având ca observatori personalul FMI. Dat fiind că băncile nu au oferit un acord de reeşalonare la timp pentru a relua acordul stand-by, personalul FMI a decis să indice susţinerea lui faţă de regim şi a oferit o retragere simbolică de 10 milioane de dolari, o măsură extraordinară[5]. Această acţiune a FMI i-a liniştit pe creditori, care în cele din urmă au fost de acord cu reeşalonarea în decembrie 1982.[6]

Pentru a satisface graficul de achitare a datoriei, Ceauşescu a cerut o revizuire radicală a planului cincinal care să facă din achitarea anticipată a datoriei externe prioritatea principală a politicii economice. Nicio nouă datorie nu trebuia contractată de la creditori privaţi sau de la alte state.[7] Până şi contractarea de împrumuturi de la FMI și Banca Mondială a fost interzisă în 1988. Dat fiind că expansiunea industrială era menită să continue, toate importurile trebuiau reduse drastic, iar valoarea exporturilor trebuia să crească.

În curând, elanul pentru achitarea datoriei a ajuns la niveluri stahanoviste: în 1988 şi 1989, Ceauşescu a decis să plătească 1 miliard de dolari din datorie prin vânzarea a 80% din rezerva de aur a ţării.[8] Drept rezultat al acestor măsuri drastice, între 1982 şi 1987 România se lăuda cu cea mai rapidă reducere a datoriilor ca procent din PIB din lume. În mod asemănător, un deficit de cont curent de 2 miliarde de dolari în 1982 s-a transformat într-un surplus de 9 miliarde de dolari până în 1989. Într-o manifestare hotărâtă de virtute fiscală, bugetul guvernamental închidea pe plus. În mod paradoxal, în termenii cifrelor conturilor externe şi ai politicii fiscale, România era un performer de vârf. În 1987, BRI[9] l-a abordat pe şeful Băncii Naționale a regimului pentru a transmite mesajul că deţinătorii de obligaţiuni suverane ale României găseau programul de achitare anticipată a datoriei suficient de credibil. În consecinţă, BIS recomanda energic ca restul datoriei suverane să fie plătit la termenii agreaţi în acordul de reeşalonare a datoriei din 1982. Ceauşescu a respins vehement recomandarea şi a continuat pe aceeaşi linie, sfârşind cu mesajul că regimul renunţa la finanţarea occidentală pentru totdeauna.[10] În acelaşi an, regimul reducea pânâ și comunicarea de date fundamentale către FMI și Banca Mondială, instituții cu care regimul de la București intra în conflict deschis.

Citeste intreg articolul ci comenteaza peContributors.ro