Cine vrea sa-mi inchida gura!

Aprecierea francului elveţian, începând de săptămâna trecută, a produs fiori în societatea românească. Dezbaterea publică a luat foc. Numeroşi comunicatori s-au grăbit să-şi reactiveze talentul polemic. Între ei – domnul George Mioc, în “Contributors.ro”. Poate că acolo, în Texas, de unde “monitorizează” starea financiară a ţării, o fi un om de afaceri respectabil. Poate că are şi vocaţie de polemist. Poate că, aşa cum ne asigură, este şi un observator de bun simţ al “sofisticatelor politici gestionate de BNR”. Să fie însă de bun simţ şi scotocirea cu foarfeca prin dosare, fie ele numai de presă şi nu de cadre, de unde să scoată numai ce-i convine într-o încercare de a îmbrăca mantia de acuzator public? Pentru că domnul Mioc se străduieşte să discrediteze vocile de la BNR căutând noduri în papură. Fără să înţeleagă însă că, în polemică, jumătăţile de măsură deformează grosolan adevărul.

În rândurile pe care mi le-a dedicat am văzut o tendinţă de a-mi închide gura, afirmând că… despre mine presa a scris: “a fost turnător al Securităţii”. Da, a scris! În 2006. Şi am lămurit lucrurile încă de atunci. Polemistul George Mioc redă însă reacţia mea nu cum a fost în realitate, ci cum i-a convenit. Sau, poate, cum mi s-a mai întâmplat în toiul dezbaterilor pe tema francului elveţian, o fi preluat informaţia de la un alt polemist. Scrie, deci, că am negat acuzaţia… dar îmi ciunteşte grosolan negarea, după o reţetă străveche. Lăsând să se înţeleagă nu doar că aş fi turnat la Securitate, dar că i-am şi ridicat în slăvi pe securişti.

Adevărul este cu totul altul. Un comentariu al meu din 31 august 2006, apărut în “Săptămâna Financiară”, şi preluat de agenţia HotNews, care poate fi găsit pe Internet, este relevant. Iată ce am scris.

“Securitatea m-a curtat. Am călătorit mult în străinătate şi, inevitabil, persoana mea a trezit un interes sporit. Din clipa în care Securitatea a luat legătura cu mine, în 1970, primul an în care am fost în Apus, mi-am propus doua repere morale pe care am reuşit să le respect: 1) să nu semnez vreun angajament care, imediat sau mai târziu, să mă constrângă, în cine ştie ce împrejurări, să torn pe cineva; 2) să nu fac în nicio împrejurare referiri la persoane – prieteni, duşmani, colegi, cunoscuţi, rude – nici direct, nici aluziv, pentru ca nimeni să nu aibă de suferit din cauza vorbelor mele, scrise sau doar rostite. La urma-urmei, ce însemna legătura unui civil cu Securitatea? Era, desigur, o relaţie specială, în care reprezentanţii unei instituţii căreia statul îi conferea o forţă ieşită din comun întrebau şi iar întrebau; cel întrebat fiind nevoit sa răspundă. Fireşte, răspunsurile date puteau să fie devastatoare, să multiplice răul. Sau puteau sa fie date în aşa fel încât să nu facă rău nimănui. (…) Nu vreau sa mă fălesc. Vremurile erau complicate. Nu am vocaţie de erou şi nici nu ştiu cum m-aş fi comportat în situaţii-limită. Poate că Dumnezeu mi-ar fi dat tărie sa rezist. Sau poate, dimpotrivă, m-ar fi lăsat să cedez. Despre războaiele care nu s-au purtat n-avem ce povesti. (…) Securitatea era însă un designer iscusit. Trimitea, la locul potrivit, ofiţeri potriviţi. Pe mine nu m-au şantajat. N-au avut cu ce. Aşa că nici ofiţerii care au luat legătura cu mine nu aveau figuri de şantajişti. Sau de profesionişti ai forţei brutale. Dimpotrivă, erau tineri şcoliţi, cu lecturi, cu preocupări în domeniul artei. Dialogul era purtat în plan intelectual. Tentativele de seducţie erau rafinate. Bunăoară, sugestia unei cariere în diplomaţie. Dumnezeu m-a ajutat însă ca nici de-a lungul timpului, în dialogul cu propria conştiinţă, nici astăzi, când se conturează o judecată publică, să n-am motive să roşesc. Am avut şansa să aleg cât de cât liber. Şi am ales: să nu fiu un turnător.”

O primă concluzie: idea era că, fiind un jurnalist cu reputaţie şi, totodată, cu un comportament fără breşe ce ar fi putut oferi motive de şantaj, ofiţerii de securitate erau nevoiţi să se poarte cu mănuşi. Sau cu promisiuni privind o carieră în diplomaţie.

Şi mai relevantă este relatarea din “ Evenimentul Zilei” din 30 august 2006, cu titlul: „Adrian Vasilescu neagă o relaţie cu Securitatea” – care de asemenea poate fi citită pe internet. Redau mai jos textul integral.

“Pe 25 august 2006, sub titlul “Presa comunistă, interesată de informatori zelosi”, “Evenimentul zilei” a publicat informaţia că cel puţin 75 de jurnalişti figurează în dosarul “Presa”, aflat de câţiva ani la CNSAS.

În acel articol, în care au fost citate informaţii publicate cu o zi înainte de cotidianul “România liberă”, pe o listă care purta în mod eronat titlul “Numele turnătorilor”, a fost inclus şi Adrian Vasilescu, actual consilier al guvernatorului BNR. În ziarul citat, în dreptul numelui Adrian Vasilescu se specifica “a încetat colaborarea cu Direcţia a III-a”. Fostul jurnalist de la “Scânteia” ne-a trimis o scrisoare pe care o publicăm integral.

“N-am turnat pe nimeni, niciodată”

La sfârşitul săptămânii trecute, un articol din “Evenimentul zilei” mă anatemiza: intr-un chenar, cu titlul “Numele turnătorilor” – ce trimitea la dosarul “Presa”, aflat in studiu la CNSAS – era trecut şi numele meu. Iar în text se preciza că… Adrian Vasilescu este unul dintre cei opt turnători de la “Scânteia”.

Acestea sunt relatările din ziar. Fără nicio legătură – absolut niciuna! – cu realitatea. Am fost tentat să ignor acest incident. Gândind că toţi cei care mă cunosc ştiu bine că eu nu sunt în stare să fac rău cuiva. Şi că, dacă am şi slăbiciuni, în niciun caz n-o am pe aceea de turnător.

Ca persoană publică însa sunt obligat să clarific lucrurile. Altfel, toţi cei cu care vin in contact, zi de zi, s-ar putea întreba pe bună dreptate: “Dar de ce nu ne spui tu, Adrian Vasilescu, pe cine ai turnat la Securitate, când ai turnat şi de ce?”. Ei bine, n-am decât un răspuns: niciodată, în nicio împrejurare, n-am turnat pe nimeni.

Am citit că aş fi fost unul dintre cei opt turnători de la “Scânteia”. Nu ştiu daca la “Scânteia” au fost opt sau optzeci. Mi-aş dori să nu fi fost nici unul. Dar dacă au fost – opt sau mai mulţi – un lucru e sigur: eu nu m-am aflat printre ei. La “Scânteia” am lucrat începând din 1980. Până atunci am fost jurnalist la “Scânteia tineretului”.

Am citit că acolo ar fi existat şi mai mulţi. Nu ştiu dacă informaţia este adevărată. Dacă au fost turnători, eu nu m-am numărat printre ei. Ofiţeri de securitate mă căutau însă înainte de plecările în străinătate şi la întoarcere. Discuţiile aveau o axă – detaliile călătoriei – însă de fiecare data tematica se multiplica: economie, politică, observaţii personale.

Dar niciodată, oricât de abil erau formulate întrebările – şi erau al naibii de abile – nu am pomenit vreun nume: nici de străini şi nici de români; nici de jurnalişti împreună cu care am fost în diferitele delegaţii; nici de români din diaspora întâlniţi întâmplător; nici de diplomaţi aflaţi în misiune; nici de ofiţeri de securitate cu care mai dădeam nas în nas pe la ambasade (odată mi-am întâlnit un fost coleg, care s-a grăbit să-mi şoptească la ureche: “Să nu-mi spui pe nume, ca pe mine aici mă cheamă altfel”); nici de compatrioţi aflaţi în călătorii de serviciu sau în excursii; nici de colegi, cunoscuţi, rude, prieteni, duşmani.

Mai notez: 1) nu am avut nume de cod (sau daca am fost “codat” eu nu am ştiut); 2) nu am semnat angajament; 3) nu am dat note informative; 4) nu am făcut niciun fel de referiri la persoane, nici scris şi nici verbal.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro