Clientul nostru, stapanul nostru

Sibiul nu este neapărat unul dintre cele mai frumoase oraşe din România, dar cu siguranţă este unul dintre cele mai bine păstrate. Piaţa Mare e un model de restaurare corectă a centrelor vechi. Clădirile şi-au regăsit fosta glorie: s-a respectat schema coloristică tradiţională, nu vezi nicăieri reclame sinistre, pavajul este perfect; iar haosul de cabluri, care desfigurează celelalte oraşe din România, lipseşte complet din Sibiu (unde cablurile sunt îngropate).

Una dintre principalele clădiri istorice din Piaţa Mare este Turnul cu ceas, o clădire mare şi albă, sub care se află un restaurant îmbietor, care poartă originalul nume de La Turn. Am intrat să iau un prânz binemeritat, după programul intens al festivalului de film documentar Astra (unde s-au difuzat peste 100 de documentare, printre care şi al nostru După Revoluţie).

Am comandat pizza şi o porţie de spaghetti puttanesca. Din păcate, se pare că eu am fost cam răsfăţat de restaurantele bucureştene, unde standardele au fost mult ridicate în ultimi 20 de ani, iar lumea a învăţat conceptul de „pasta al dente“. Chelnerii din Bucureşti au încetat să îşi mai trateze clienţii ca pe nişte suspecţi într-o anchetă criminalistică, iar uneori chiar îţi zâmbesc (aici intervine riscul să devină precum chelnerii britanici, care sunt cu toţii bolnavi de Sindromul Zâmbetului Fals).

A sosit mâncarea. Pastele erau fierte prea mult, şi înotau într-un sos de roşii de consistenţa unei supe. Erau atât de fierbinţi, încât am tras concluzia că de fapt fuseseră gătite cu mult înainte într-un mare cazan, şi re-încălzite la microunde. Am găsit-o pe chelneriţă (care se distra nevoie mare în compania celorlalţi angajaţi ai restaurantului – oare de ce e nevoie de atâţia oameni într-un restaurant mai degrabă gol?) şi i-am spus că nu vreau pastele. După care m-am consolat cu pizza prietenilor mei, care era prea sărată şi avea un blat cam suspicios, cu gust de carton.

Mi-e teamă că, pentru o doamnă din România, nu sunt o companie prea plăcută la cină. Am tendinţa stânjenitoare de a mă plânge atunci când ceva nu îmi place. Străinii uită mereu că majoritatea românilor a crescut într-un regim unde să te plângi în legătura cu hrana era de neimaginat. În trecutul comunist nu foarte îndepărtat, chelnerii şi vânzătorii aveau putere deplină asupra clienţilor, deoarece aveau acces la mâncare. Cozile la mâncare, unde oamenii se înghesuiau în stradă ca vitele, erau ceva la ordinea zilei în acele vremuri. Acest stil de a trata clientul pare să se fi transmis şi la chelnerii şi vânzătorii din ziua de azi, care se enervează cumplit dacă le ceri ceva sau, Doamne fereşte, faci vreo plângere.

N-o să uit niciodată cum am fost tratat după ce m-am plâns de mâncare într-un restaurant din America. Chelneriţa şi-a cerut scuze imediat, a luat mâncare, după care mi-a adus o porţie nouă. Apoi a venit managerul restaurantului, şi-a cerut şi el scuze şi mi-a oferit un pahar de vin din partea casei. Am rămas cu impresia că fiecare plângere era trimisă mai sus, discutată şi rezolvată. Din fiecare plângere, se învăţa câte o lecţie.

Am fost cu atât mai copleşit de experienţa din America, cu cât venisem în State direct din România, şi eram obişnuit cu chelneri nepoliticoşi, şi replici de genul: „Cum adică nu e caldă?“, urmate de priviri ucigătoare. De parcă slujba lor era în pericol, şi nu cea a bucătarul (care preparase ruşinoasa mâncare). Dar asta se întâmpla demult, la începuturile anilor ’90. Între timp, chelnerii din Bucureşti au început să priceapă că o plângere nu înseamnă neapărat sfârşitul carierei lor. Aceeaşi lecţie nu pare să se fi transmis însă şi la Sibiu, sau în orice alt oraş din România până la urmă.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro