Cum iau naștere stilurile de atașament părinte-copil și cum afectează relațiile copiilor noștri ca adulți

Teoria atașamentului vorbește despre importanța legăturii emoționale a copilului cu persoana care a fost lângă el de la începutul copilăriei. Se referă la înțelegerea nevoilor de bază ale copilului – cum ar fi nevoia de siguranță – și la modul în care părintele reușește să răspundă acestor nevoi.

Lipsa acestei legături sau neînțelegerea nevoilor celui mic pot afecta emoțional și psihologic copilul la vârsta adultă și pot avea un impact asupra relațiilor sale viitoare. Există mai multe stiluri de atașament părinți-copii.

Copiii pot forma atașamente cu mai mult decât un părinte, dar legătura cu acel părinte care a fost lângă el de la începutul copilăriei este cea mai importantă și cea mai durabilă. „Rolul atașamentului este central când ne dorim o relație sănătoasă cu cei mici și tot de la atașament pornim repararea tuturor relațiilor din viața noastră”, explică psihologul Iulia Barca. Felul cum interacționează părinții cu copiii în primii ani de viață ai celor mici modelează felul în care se dezvoltă aceștia ca adulți.

Ce este atașamentul

Un îngrijitor îndeplinește mai multe roluri: hrănește copilul (rol de îngrijitor), se joacă și-l distrează (rol de partener de joacă), stabilește limite copilului (rol disciplinar), îl învață lucruri noi (rol de profesor). Atașamentul nu are legătură cu niciunul dintre aceste roluri, arată un studiu din 2004.

Calitatea atașamentului pe care un copil îl dezvoltă cu un anumit îngrijitor este determinată de răspunsul îngrijitorului față de copil atunci când sistemul de atașament al sugarului este „activat” (de exemplu, atunci când sentimentele de siguranță și securitate ale copilului sunt amenințate, cum ar fi atunci când este bolnav, rănit fizic sau emoțional; în special, speriat).

Cele 4 stiluri de atașament

Stilurile de atașament din viața de adult sunt generate de experiențele de atașament ale copilului cu îngrijitorul său. Conform studiului amintit mai sus, există patru tipuri de atașament copil-părinte: trei tipuri „organizate” (sigur, nesigur-evitant și rezistent la nesiguranță) și un tip „dezorganizat” sau atipic.

Studiul a analizat reacțiile sugarilor la răspunsul îngrijitorilor lor în mai multe situații, stilul de atașament care se dezvoltă în fiecare caz în parte și problemele

Părinte iubitor = atașamentul sigur

Sugarii ai căror îngrijitori au răspuns în mod constant la suferință în moduri sensibile sau „iubitoare” (cum ar fi ridicarea copilului din pătuț când plânge și liniștirea lui) au dezvoltat o strategie organizată pentru a face față suferinței. Ei au căutat apropierea și au menținut contactul cu îngrijitorul lor până când s-au simțit în siguranță. Strategia lor se numește „organizată”, deoarece copilul „știe” exact ce să facă cu un îngrijitor sensibil, adică să se apropie de el atunci când se simte în dificultate. Este logic că acesta este cel mai bun stil de atașament care se poate dezvolta între copil și părinte.

Părinte insensibil = atașament nesigur-evitant

Copiii ai căror îngrijitori răspund în mod constant la suferință în moduri insensibile sau „respingătoare”, cum ar fi ignorarea, ridiculizarea sau enervarea, dezvoltă o strategie pentru a face față stresului. Această strategie este numită tot „organizată”, în sensul că sugarul evită îngrijitorul atunci când este în dificultate și minimizează afișarea emoțiilor negative în prezența lui. Această strategie evitantă este și „nesigură”, deoarece crește riscul de a dezvolta probleme de adaptare.

Părinte inconsecvent = atașament rezistent la nesiguranță

Sugarii ai căror îngrijitori răspund în moduri inconsecvente și imprevizibile (cum ar fi, să aștepte ca bebelușul să-și facă griji cu privire la propriile nevoi ale îngrijitorului sau să amplifice suferința copilului fiind ei înșiși copleșiți, folosesc, de asemenea, o strategie „organizată” pentru a face față stresului. Acești copii afișează emoții negative extreme pentru a atrage atenția îngrijitorului inconsecvent.

Se spune că strategia este „organizată”, deoarece copilul „știe” exact ce să facă cu un îngrijitor care răspunde inconsecvent: exagerează afișarea stresului și a răspunsurilor furioase, rezistente, sperând ce cererea să nu poată fi ratată de îngrijitorul inconsecvent. Cu toate acestea, această strategie rezistentă este „nesigură”, deoarece este asociată cu o creștere a riscului de a dezvolta inadaptare socială și emoțională.

Părinte atipic = atașament nesigur-dezorganizat

Comportamentele atipice ale îngrijitorului, înfricoșătoare, înspăimântătoare, disociate etc, sunt comportamente aberante afișate de îngrijitori în timpul interacțiunilor cu copiii lor. Aceste comportamente nu se limitează la momentul în care copilul este în suferință. Există dovezi care sugerează că îngrijitorii care prezintă comportamente atipice au adesea traume emoționale, fizice sau sexuale nerezolvate sau sunt traumatizați în alt mod (de exemplu, suferă de tulburare de stres post-traumatic sau sunt victime ale violenței domestice).

Atașamentul sigur. Cum arată la copil, cum arată la adult

În relațiile sigure îngrijitor-copil, îngrijitorul este sensibil și adaptat nevoilor copilului. El este capabil să ofere îngrijire, este previzibil, iubitor, receptiv și consecvent. Copiii mici care au format un atașament sigur față de îngrijitorul lor pot prezenta următoarele modele de comportament în timpul perioadelor de stres sau explorare:

– simt nevoia de a sta în preajma părintelui în situații de stres;

– se întorc la acesta pentru a se liniști atunci când sunt speriați sau amenințați;

– se distanțează de părinte și pleacă să cerceteze știind că se pot întoarce când este nevoie;

– se confruntă cu anxietate în absența îngrijitorului lor primar. Sunt supărați când părintele pleacă, dar fericiți să-i vadă când aceștia se întorc.

Când îngrijitorii înțeleg și reacționează cu iubire pentru a ușura suferința copilului lor și pentru a-i ajuta să-și regleze emoțiile, influențează pozitiv dezvoltarea neurologică, fiziologică și psihosocială a copilului, spune David Howe în cartea sa „Atașamentul de-a lungul vieții: o scurtă introducere” (2011). Copiii cu atașamente sigure au mai multe șanse să dezvolte inteligență emoțională, abilități sociale bune și o sănătate mintală robustă, scrie psihologul.

Atașamentul nesigur. Cum arată la copil, cum arată la adult

Dacă un copil nu obține confortul și siguranța de care are nevoie în primii ani, dezvoltarea și funcționarea neurologică, psihologică, emoțională și fizică a lui poate avea mult de suferit, mai spun specialiștii. Bebelușii și copiii mici care au probleme de atașament au risc mai mare de a dezvolta probleme comportamentale, cum ar fi tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) sau tulburări de conduită. Inclusiv modul cum reacționează când îl lașidimineața la grădiniță.

Copiii care au probleme de atașament pot avea dificultăți în formarea unor relații sănătoase atunci când cresc. Acest lucru se poate datora faptului că experiențele lor i-au învățat să creadă că unii oameni nu sunt de încredere sau nu sunt demni de încredere. Adulții cu probleme de atașament prezintă un risc mai mare de a intra în relații pasagere și de a avea abilități parentale scăzute, dificultăți comportamentale și probleme de sănătate mintală.

Sursa foto:Dreamstime.com