Cum și-a pierdut România gustul pentru muncă

​Când ieșeanul Ioan Iftode a încercat să angajeze un lăcătuș bun pentru mica lui firmă de confecții metalice, a dat anunțuri pe net. Răspunsurile au venit în scurtă vreme: potențialii angajați nu erau interesați în primul rând de ce au de făcut, ci de nivelul salariilor. Unul i-a spus direct: „Fără 6.500 de lei net nu mă dau jos din pat!”

La fel se întâmplă și în domenii de activitate mult mai prozaice. Un fost șef de bancă, acum pensionar, era dispus în această vară să plătească 300 de lei pe zi pentru tăierea ierbii din curtea casei. Nu a găsit om. „Și să nu vă închipuiți, domnu` Popa că am o curte de 5 hectare. E o curte a unei case obișnuite de la țară, unde m-am retras. Degeaba! Probabil că știau cu ce mă ocupasem că-mi cereau 600 de lei/zi, undeva la 400 de kilometri de Capitală, unde salariul mediu/zi era de nici 200 de lei/zi”, spune fostul bancher.

La fel au pățit proprietarii unei podgorii care au încercat în această toamnă (vorbim de toamna lui 2023) să-și ia culegători la vie. Nu au găsit deși ofereau 300 de lei /zi plus cazare, masă, tutun și băutură.

Productivitatea angajaților din industrie este în teritoriu negativ de câțiva ani, potrivit datelor publicate de Banca Națională. În spatele cifrelor, nu ai decât să te întrebi care mai e relația noastră cu munca.

Piața muncii e tot mai tensionată- angajați buni găsești tot mai greu, mai ales că pandemia a resetat relația oamenilor cu modul în care se muncește.

Iar faptul că avem tot mai multe zile libere pe an, nu ajută.

A venit pandemia, am avut parte de Marea Demisioneală, iar piața muncii a avut de suferit.

„Unde ne-au plecat muncitorii?” , ne-am întrebat în perioada aceea. Și „ce fac angajații la locul de muncă?”, am fi tentați să întrebăm astăzi. La prima întrebare, răspunsul este că oamenii capabili au emigrat, iar la a doua recunoaștem că nu putem oferi un răspuns clar și elocvent.

Pentru că dacă rata șomajului este la un nivel scăzut, productivitatea este în cădere liberă. O oră de muncă a unui angajat român care lucrează în industrie producea cu 7% mai puțină avere decât în 2021.

Un fenomen care îi îngrijorează pe economiști pentru că productivitatea nu e doar un indicator statistic , ci are consecințe concrete.

Câștigurile de productivitate permit companiilor să-și mărească veniturile, deci susțin creșterea și pot finanța astfel creșterile salariale. Dar, mai presus de toate, aduc mai mulți bani la bugetul (și așa precar și plin de găuri) al Statului. Când productivitatea scade, creezi o problemă structurală în finanțele publice.

Una din explicații ține de anumite fenomene ciclice: creșterea gradului de ucenicie și scăderea ratei șomajului, care au adus pe piața muncii mulți oameni slab calificați și, prin urmare, neproductivi.

Acești factori, totuși, au avantajul de se estompa pe măsură ce noii angajați dobândesc abilități. Cu mențiunea că la noi (potrivit INS), foarte puțini angajați urmează cursuri de învățare formală sau informală.

La cele de mai sus se adaugă probleme adânc înrădăcinate și îngrijorătoare, cum e cea de dezindustrializare a economiei: în România, industria a contribuit negativ la creșterea PIB (în 2022 cu -0,5%). Internetul a creat mult mai multe locuri de muncă în logistică sau transport, plătite la salariul minim, decât posturi de ingineri.

Un alt obstacol este faptul că România, ca și restul Europei, se confruntă cu o subinvestiție cronică în cercetare și dezvoltare. Când spui Germania, spui mașini bune. Dacă spui Elveția, spui ceasuri de calitate. Când spui Scoția, te gândești la un whisky de calitate. Sau, în cazul Franței, la un vin bun. Dar cu ce asociezi imaginea României?, se întreba retoric Jean Valvis, creatorul unor branduri cunoscute în piață.

​La nivelul UE, orele efective lucrate au scăzut în medie cu o oră pe săptămână pentru toți angajații cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani între T2 2019 și T2 2020. Au existat diferențe semnificative între statele membre, Austria, Belgia, Estonia, Portugalia și România asistând la cele mai semnificative reduceri.

Mai multe femei decât bărbați au suferit discriminare și intimidare, potrivit Sondajului european privind condițiile de muncă. Grupul cel mai discriminat este al femeilor cu vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani. Aproximativ 15% dintre ele au declarat că s-au confruntat cu discriminare, cu 5 puncte procentuale mai mult decât bărbații din aceeași grupă de vârstă. Prevalența a fost cea mai scăzută în rândul bărbaților în vârstă de 56 de ani și peste (raportată cu aproximativ 8%).

Expunerea la abuz verbal a fost cea mai frecventă în rândul lucrătorilor cei mai tineri (cu vârste între 16 și 24 de ani) și cel mai puțin raportată de lucrătorii mai în vârstă (cu vârsta de 56 și peste). Hărțuirea sau violența au fost raportate cel mai mult de lucrătorii din grupa de vârstă mijlocie (cu vârste între 35 și 44 de ani).

Lucrătorii din sectorul sănătății au raportat cea mai mare prevalență a oricărui tip de intimidare. În sectorul sănătății, femeile raportează că sunt mai expuse la intimidare și discriminare decât bărbații. Intimidarea a fost a doua cea mai răspândită în sectorul transporturilor, femeile din acest sector raportând cel mai înalt nivel de discriminare, urmate de administrația publică.

În ambele sectoare, mai mulți bărbați au suferit abuz verbal (12% în transport și 15% în administrația publică) decât femei (10% și, respectiv, 11%).

În ceea ce privește ocupația, lucrătorii din servicii și vânzări au fost cei mai expuși diferitelor tipuri de intimidare (12%).

Ponderea lucrătorilor care au declarat că lucrează 48 de ore sau mai mult pe săptămână a variat foarte mult în funcție de țară: 34% dintre lucrători în Grecia, 26% în România, 24% în Polonia și 23% în Cehia, dar doar 10% dintre lucrătorii din Țările de Jos și 9% în Danemarca.

Fie că discutăm de cauze macroeconomice sau sociologice, consecințele acestei scăderi a productivității sunt aceleași. Situația poate duce către o criză a finanțelor publice, dacă Statul nu vine cu programe care să ducă la o redresare a productivității.

Pentru a-și îndeplini obiectivele bugetare, România are doar două soluții: reducerea drastică a cheltuielilor publice și/sau creșterea semnificativă a veniturilor. Niciuna dintre aceste soluții nu vor fi aplaudate de contribuabili, mai ales că urmeză perioade electorale.

În realitate, trăim de 30 de ani peste cât ne permite plapuma, finanțând sistemul prin datorii masive. În ziua în care va trebui să tragem linie, trezirea s-ar putea să fie brutală.

„Reluarea creșterii economice depinde de reluarea creşterii productivităţii, care, la rândul ei, depinde de deciziile firmelor de a relua investiţiile. Dar creşterea productivităţii va fi întârziată atât timp cât se vor găsi bani pentru finanţarea ineficienţelor. Iar viziunea conform căreia creşterea cheltuielilor publice pentru stimularea economiei va duce la reluarea creşterii economice nu este sănătoasă tocmai pentru că poate finanţa ineficienţele”, explica și Lucian Croitoru, consilierul Guvernatorului.