De ce trenurile nu ajung într-unul dintre cele mai celebre orașe europene

​Străzi cu marmură albă alunecoasă, cele mai groase ziduri de apărare, cea mai lată stradă de final de Ev Mediu și una dintre cele mai vechi farmacii europene sunt câteva dintre lucrurile care uimesc în celebrul oraș Dubrovnik din sudul Croației. Partea și mai uimitoare ține de faptul că acum trei decenii, un asediu inutil a făcut ca trei sferturi dintre clădiri să fie lovite de obuze, iar multe străzi erau în ruine. Orașul a fost refăcut și atrage peste un milion de turiști pe an, dar un amănunt mai puțin cunoscut este că trenul nu ajunge aici, deși vorbim de unul dintre cele mai vizitate orașe din sudul Europei. Mai jos puteți citi despre trenurile din Croația, despre frumosul Dubrovnik și despre lipsa legăturii feroviare.

Moștenirea austro-ungară și un accident teribil

Primele trenuri au circulat pe teritoriul croat la 1860, pe doar 43 km din linia Budapesta – Trieste construită pentru a lega extremitățile Austro-Ungariei.

Principala magistrală croată, care unește cele mai mari orașe – Zagreb și Split – a fost construită între 1913 și 1925 și a fost reabilitată în anii 2000. Acum, trenurile fac 6 ore pe 435 km, iar cele de noapte fac 8 ore.

Interiorul unui automotor diesel (foto wagonweb.cz)

Cea mai neagră zi din istoria trenurilor croate a fost 30 august 1974 când expresul Belgrad – Dortmund a deraiat la nici 1 km de intrarea în gara din Zagreb și peste 150 de oameni au murit, toate cele nouă vagoane răsturnându-se. Ancheta a arătat că trenul a intrat cu 104 km/h într-o zonă în care avea restricție de 40 km/h.

Momente grele au fost și la începutul anilor ’90 când războiul din fosta Iugoslavie a adus multe distrugeri, inclusiv infrastructurii feroviare, în special în zone precum Knin și Vukovar. Apoi, în anii 2000 au avut loc lucrări de reabilitare, mai ales pe magistrala principală Zagreb-Split, iar vitezele au putut fi ridicate la niveluri decente.

Tren croat (foto – HZPP)

Acum, Croația are o rețea feroviară de 2.700 km din care aproximativ 1.000 km sunt electrificați. Comparând cu țări vecine precum Austria sau Ungaria rețeaua este mică, dar comparând cu Bosnia sau Muntenegru, Croația stă bine. Orașele din zona continentală sunt bine conectate, marea problemă fiind pe coasta dalmată unde trenul nu prea este o opțiune în ”lupta” cu autobuzul, sau mașina personală.

O țară harnică la construcția de autostrăzi

Vitezele medii rar depășesc 80 km/h pe calea ferată, iar porțiunile cu viteze de peste 120 km/h sunt foarte scurte din cauza reliefului muntos și, în consecință, a traseului sinuos. Pe de altă parte, Croația a fost harnică în a construi autostrăzi: când s-a terminat războiul, în 1995, avea 300 km din celebra Autostradă a Prieteniei de pe vremea lui Tito, iar acum are 1.300 km. Dacă nu vi se pare mult trebuie să ne gândim și la faptul că vorbim de o țară cu mai puțin de 5 milioane de locuitori și o suprafață de peste patru ori sub cea a României.

Dubrovnik (foto – HotNews.ro)

Fiindcă șoselele sunt bune, autobuzul este de bază pe coasta dalmată: vara sunt 18 curse pe zi între Split și Dubrovnik, durata călătoriei fiind între 4 ore și 5 ore și 10 minute.

Partea cu totul specială este că exact cel mai cunoscut și vizitat oraș al țării, Dubrovnik, nu este conectat în niciun fel la rețeaua feroviară.

Cu atât mai specială este situația dacă ne gândim că acum 75 de ani a existat un tren la Dubrovnik, chiar dacă unul modest. În Imperiul Austro-Ungar a fost construită o rețea feroviară cu ecartament îngust, iar una dintre linii lega Sarajevo (Bosnia) de Podgorica (Muntenegru), având și derivații către Dubrovnik (portul Gruz). Această cale ferată făcea parte din rețeaua feroviară sudică a imperiului, fiind gândită să lege porturile de la Adriatică de localitățile montane din nordul Bosniei.

Vagon croat (foto – wagonweb.cz)

În 1901 au început să circule trenurile, iar viteza maximă rar trecea de 40 km/h, fiind vorba de locomotive cu abur. Erau doar două trenuri pe zi între Sarajevo și Bosnia, iar drumul dura în anii ’60 cam zece ore.

A rămas în legendă locomotiva cu aburi botezată Ćiro. În Iugoslavia lui Tito s-a investit în modernizarea infrastructurii feroviare, iar ruta bosniacă Sarajevo – Mostar a fost convertită în ecartament standard în 1966, lucru care permitea viteze mai mari și confort sporit.

De ce trenurile nu mai ajung la Dubrovnik

Doar mici părți din vechea linie au rămas neconvertite în ecartamentul standard, iar printre acestea se număra și ”ramura” către Dubrovnik. Această ramură nu a fost considerată o prioritate și trenurile au încetat a mai circula din iunie 1976 între Dubrovnik și Čapljina (Bosnia).

O altă cale ferată avea însă să devină celebră în Iugoslavia: cei 450 km dintre Belgrad și Bar (în prezent port în Muntenegru), plasată în toate topurile printre cele mai frumoase 10 trasee feroviare europene.

Zona Dubrovnik (Google Maps)

În prezent, cea mai apropiată gară importantă din Croația este Ploce, la 100 km de Dubrovnik, iar Bar, în Muntenegru, este la 130 km. În plus, Ploce nu este legată de rețeaua croată, fiind pe o linie de 194 km ce pornește de la Sarajevo și rulează sub 25 km pe teritoriul croat, dar de câțiva ani nu mai circulă trenuri între Bosnia și Croația.

Dubrovnik este la 230 km pe șosea de Split (4 ore cu autobuzul), la 600 km de Zagreb (9 ore jumătate), tot la 600 km de Rijeka (12 ore jumătate) și la 230 km de Sarajevo (6 ore cu autobuzul).

Autoritățile croate nu au niciun proiect de legare a superbului oraș de la Adriatică de restul rețelei feroviare fiindcă nu ar avea sens din punct de vedere economic. Dubrovnik este bine conectat la rețeaua de autobuze, există și ferryboat-uri, iar mulți turiști folosesc avionul.

Orașul este atât de popular încât din iunie American Airlines are trei zboruri directe pe săptămână, între Philadelphia și Dubrovnik. Americanii care vizitau orașul erau nevoiți să schimbe la Londra, Frankfurt, Viena, Munchen sau Roma.

Tot cu avionul vin și sutele de mii de turiști nord și central-europeni, fiind numeroase conexiuni, mai ales vara.

Nu există motive de a duce calea ferată până la Dubrovnik și fiindcă în țările din apropierea orașului trenurile nu sunt bine dezvoltate. Muntenegru are o singură linie de cale ferată importantă, în timp ce rețeaua bosniacă este mică și are disperată nevoie de refacere, o nouă investiție mare fiind de neconceput.

Practic nu se justifică din punct de vedere economic o cale ferată către Dubrovnik, fiindcă investițiile ar fi de ordinul sutelor de milioane de euro, iar numărul estimat de pasageri ar fi prea mic, dat fiind că celelalte moduri de transport deservesc deja bine orașul.

În plus, croații vor să investească în infrastructura feroviară din portul Rijeka și în linia ce îl leagă de Ungaria. Mai mult, compania de pasageri a investit și în trenuri noi: în 2004 au fost cumpărate opt trenuri moderne de la Bombardier și zece ani mai târziu a fost semnat un contract pentru 44 de trenuri de la constructorul croat Koncar.

Dubrovnik – O istorie cu secole de glorie pentru măreața Ragusa

De ce un oraș cu doar 45.000 de locuitori este atât de cunoscut și de vizitat? Pentru că este un loc superb și pentru că are o istorie cu totul deosebită.

Străzi din Dubrovnik (foto – HotNews)

Istoria spune că primii locuitori au venit în această zonă stâncoasă acum 15 secole când orașelul lor aflat în apropiere a fost distrus de năvălitorii slavi, iar locuitorii dalmați au fugit, căutând un refugiu. În zilele noastre acel pământ sterp s-a transformat într-un labirint de străduțe cu case restaurate deschise la culoare și un număr amețitor de restaurante și magazine de suveniruri.

Încă din secolul IX orașul era bine fortificat, făcând față unui asediu de 15 luni din partea sarazinilor. În secolul al XII-lea era deja un port important, iar din secolul al XIV-lea până la început de secol XIX Dubrovnik a avut un mare grad de independență și a purtat numele Republica Ragusa. A avut propria flotă de comerț care și-a trimis navele până în Siria, Franța și Egipt, iar printr-o diplomație iscusită a reușit să se pună bine cu mai toată lumea, chiar și prin plata unui tribut către otomani.

Două momente groaznice au marcat istoria orașului: 1667 și 1991/92. În 1667 un cutremur puternic a omorât peste 5.000 de oameni și a distrus aproape toate clădirile. Orașul a fost refăcut, dar la o scară mai modestă, iar acel moment marchează și declinul economic al Ragusei, mai ales că noi rute maritime se deschideau în alte părți ale lumii.

Al doilea moment groaznic: acum 27 de ani forțele sârbești și muntenegrene au asediat timp de șapte luni orașul, deși nu era de importanță strategică. Trei sferturi dintre clădiri au suferit distrugeri, iar strada principală era plină de bucăți de zid și de țigle. Estimările indicau distrugeri de 10 miliarde dolari, dar croații au reparat stricăciunile în anii de după război.

Croații au investit, iar acum Dubrovnik este o bijuterie care anul trecut a primit un număr record de 1,27 milioane de turiști, cei mai mulți fiind din Marea Britanie, SUA, Germania, Franța și Spania.

Totuși, Dubrovnik este alături de Veneția, Barcelona, Amsterdam printre orașele care nu mai discută acum despre cum să facă să atragă turiști care să-și cheltuie banii la ei, ci despre cum să limiteze numărul lor. Pe masă au mai multe variante: ori fixând limite ale numărului de turiști, ori prin limitarea duratei cazării ori prin reglementarea drastică a sosirii navelor de croazieră. În Dubrovnik problema care este discutată ține de navele de croazieră care aduc turiști doar pentru câteva ore și se caută soluții, dorindu-se reguli mai stricte pentru companiile care operează aceste nave.

Grupul Grampet nu a avut influență asupra conținutului acestui material sau în alegerea subiectului.