Despre banii dati profesorilor in campanie

Astăzi am fost chemat la Universitate pentru a semna o declarţie cum că accept cei 700 de lei pe care Guvernul îi acordă (în baza unui proiect european) pentru “dezvoltarea personală” a tuturor cadrelor didactice din ţară. Am semnat-o, şi încă fără rezerve. Cu câteva zile în urmă un prieten mi-a trimis Ordinul de Ministru şi metodologia lui pe care le-am citit, astfel că am semnat în cunoştinţă de cauză. Trebuie să fiu sincer şi să spun că nu mă simt nici vinovat, nici cumpărat de actualul Guvern şi nici părtaş la matrapalzâcurile lui electorale. Nu simt în nici un fel că mi-am vândut conştiinţa sau demnitatea pe 700 de lei (sau câţi arginţi or face).

A refuza aceşti bani – lucru la care m-am gândit cu toată seriozitatea – nu ar fi fost nimic altceva decât, vorba lui Constantin Noica, o pură gesticulaţie. Sublimă poate, dar absolut ineficientă. Peste 80 % din personalul didactic al acestei ţări (toţi cei care nu au nici un fel de “funcţii de conducere”) e în situaţia de a trăi dintr-un salar mizer, a cărui măsură e strictul necesar şi nu pregătirea profesională. Oamenii aceştia nu vor refuza în masă cei 700 de lei. Cine o va face, o va face în nume propriu, ca o măruntă frondă, care nu va afecta în nici un fel acţiunea Guvernului. Cvasitotalitatea dascălilor îşi vor lua banii şi-şi vor rezolva cu ei problemele de la începutul iernii, iar măsura ca atare va fi reţinută atât de reprezentanţii Guvernului, de media partizană acestuia şi de memoria celor care s-au salvat încă o lună cu aceşti bani. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate spune – trecută fiind campania – dacă şi cât vor mai veni. Cu atât mai mult cu cât metodologia Ordinului lasă tot felul de portiţe Guvernului fie să oprească intrările de bani, fie să-şi recupereze ulterior investiţia din preajma alegerilor. Pentru toată lumea e evident – şi lucrurile au fost făcute de aşa manieră ca să nu existe ambiguităţi – că aceşti bani au menirea unei mite în ultimele zile ale campaniei electorale. Drept care s-au auzit voci care cereau deschis boicotarea mitei şi refuzul pomenii guvernamentale. Mă tem că, oricât de bine intenţionate ar fi, nu vor obţine efectul scontat (şi ar fi păcat să genereze o atitudine reactivă). Cred că oamenii care lucrează în învăţământul de provincie au nevoie de multe, dar nu de lecţii de demnitate din partea jurnaliştilor din presa centrală. Şi, în fond, adevărata problemă nu e faptul că au primit aceşti bani. Ei le sunt necesari din mai multe motive, în primul rând din cel invocat în Ordinul de Ministru. Se va spune, evident, că – odată ce oamenii se văd cu banii în mână – vor face cu ei ce vor, că îi vor investi în “nevoi personale” şi alte asemenea. Foarte bine. Căci un profesor mulţumit că şi-a rezolvat o problemă personală e infinit mai eficient la clasă decât unul târât pe la diverse “traininguri” cu noii “specialişti” în psihopedagogie (care nu sunt nimic altceva decât “recuperatorii” plătiţi de Guvern ca să le ia profesorilor banii înapoi). Oamenii din învăţământ primesc aceşti bani pentru a se documenta, a-şi lua o carte, a se duce la un concert, a se bucura de liniştea atât de necesară meditaţiei asupra disciplinelor de studiu. Şi se cuvine să-i primească nu ca pe o favoare din partea Guvernului, ci ca pe o datorie a acestuia faţă de ei.

De aceea, adevărata problemă e alta: anume faptul că “învăţarea pe tot pascursul vieţii” nu se reduce la “perfecţionări” de şase luni. Ea e, cu adevărat, una pe tot parcursul vieţii şi, prin urmare, ar trebui recunoscută şi tratată ca atare de viitorul Guvern. Ceea ce înseamnă că e perfect normal şi întru totul dezirabil ca aceşti bani să nu fie acordaţi vreme de două luni, şase luni sau cine mai ştie cât, ci să fie permanentizaţi şi integraţi în chip firesc în salariul profesorilor. Dacă acestora li se cere pregătire profesională şi adecvare la noile provocări ale şcolii şi, mai ales, dacă acest lucru le e cerut zi de zi, atunci se cuvine să fie retribuiţi pentru el zi de zi şi nu doar ocazional. Sindicatele din educaţie – de la toate nivelele – se pot pregăti de acum să susţină public, în orice moment, necesitatea continuării şi permanentizării acestui program de susţinere a perfecţionării cadrelor didactice. De asemenea, profesorii trebuie să conştientizeze faptul că orice sistare a lui, indiferent de pretext, nu e nimic altceva decât o tăiere nemeritată a salariilor lor. Guvernul poate invoca faptul că aici e vorba de desfăşurarea, limitată în timp, a unui proiect cu finanţare europeană. Numai că, dacă Europa se gândeşte la asigurarea condiţiilor de pregătire a dascălilor noştri, de ce nu ar face-o (încă mai bine) propriul nostru Executiv? De ce, dacă tot etalează ostentativ creşterea economică ce depăşeşte prognozele, parte din aceste câştiguri nu s-ar regăsi – în chip permanent – într-o investiţie publică menită a susţine crearea celor mai bune condiţii pentru cei care cultivă viitorul ţării? Şi mai e aici un lucru: atunci când profesorii sunt plătiţi în mână să se “dezvolte” cum cred ei că e mai bine, pe de o parte fiecare are şansa de-a se funcţiona cât mai adecvat contextului în care se află, pe de altă parte Guvernul e eliberat de acuza ce planează îndeobşte asupra manevrării fondurilor centralizate.

Cu toţii trebuie să vedem această măsură ca pe un simplu început al procesului de redresare a situaţiei dramatice a învăţământului din România. De aceea ea trebuie permanentizată şi legalizată fără nici un fel de condiţii sau de ambiguităţi.

Citeste intrreg articolul si comenteaza peContributors.ro