Despre cercetarea romaneasca si revistele ISI. De ce nu iesim de pe Giulesti?
Motto “La producția de țepe suntem, Doamne, pe primul loc în lume/I-am depășit pe-americani,
fără rușine putem spune!” Alexandru Andrieș
Cercetarea din România produce ecouri în spațiul public, dar nu din motive demne de laudă. Nu este vorba despre performanțe notabile, cu ecou internațional, echivalente cu medalii obținute la ncompetiții sportive, sau cu filme premiate la festivaluri de prestigiu. Performanțele din sport și artă fac să vibreze fibra patriotică și să curgă lacrimi de emoție pe obrajii românilor. Cercetarea din România este încă departe de un astfel de impact. Zgomotele din spațiul public asociate cu cercetarea se datorează de obicei disputei dintre cercetători, care se plâng de subfinanțare, și autorități, care se plâng de constrângerile bugetare și criză economică. Este totuși o furtună într-un pahar cu apă: marea majoritate a plătitorilor de taxe nu este interesată de problema cercetării, iar mulți cetățeni care se exprimă pe forumuri, bloguri sau alte instrumente mediatice sunt de părere că cercetarea în România este pe undeva asemănătoare cu proverbiala tichie de mărgăritar. Ce rost are să cheltuim bani pe cercetare când nu sunt bani pentru medicamente, încălzire, etc..? Mai ales în condițiile în care, suntem cu toții de acord, cercetarea din România, în ansamblul ei, nu excelează. Fără să pretind că aș putea să rezolv această polemică, și fiind într-un evident conflict de interese, aș aduce în discuție doar două argumente în favoarea cercetării. Primul: deși cercetarea în ansamblul ei nu produce performanță, nu înalță drapelul pe cele mai înalte catarge, nu aduce medalii și nici nu ne face să tresărim de emoție în fața televizorului, există totuși nuclee de excelență, grupuri de cele mai multe ori izolate care, chiar dacă nu i-au “depășit peamericani“, sunt constant în “marginea tăioasă” (cutting edge) a cercetării în domeniile lor. Al doilea: deși în multe domenii trenul cercetării a plecat de mult din stație iar noi abia intrăm în gară cu geamantanul în mână, n-ar fi tocmai indicat să nu păstrăm măcar un limbaj comun cu mecanicii trenului, să nu le înțelegem terminologia și gesturile. Altfel, riscăm să intrăm în ceea ce fizicianul nobelist Richard Feynman numea “cargo cult science” , un set de ritualuri prin care o cultură primitivă, tribală, încearcă să mimeze realizările tehnologice ale uneia avansate.
În cele ce urmează aș porni de le premiza că la fel de importantă ca dimensiunea bugetului cercetării este maniera în care acesta se distribuie. Dacă bugetul depinde de o serie de factori care nu pot fi întotdeauna controlați (de exemplu de evoluția economiei în condiții de criză), regulile după care se împart banii ar trebui să fie transparente și bazate pe analiza lucidă a realității dar și pe o viziune asupra a ceea ce dorim să devină cercetarea din România. Iar pentru a fundamenta această viziune este esențial să încercăm să răspundem la întrebarea din titlul articolului de față.
Discuția despre ce înseamnă performanța în cercetare nu este de dată recentă. Un pas important în tentativa de a introduce o oarecare rigoare în teritoriul încă incomplet cartografiat al cercetării din România a fost cel al echipei ministrului Mircea Miclea, care în 2004, în elaborarea criteriilor de promovare în învățământul universitar a pus accentul pe publicațiile științifice în reviste cotate în baza de date bibliografice a Institute for Scientific Information – mult infamatul ISI. În linii mari, pentru necunoscători, această bază de date (pe numele ei actual Thomson Reuter’s Web of Knowledge – WoK) recunoaște un număr enorm de reviste științifice pe care le clasifică pe baza numărului mediu de citări ale articolelor publicate în acele reviste. Cel mai popular indicator scientometric al WoK este factorul de impact (FI) al unei reviste, care se calculează anual și cuantifică numărul mediu de citări al unui articol din revista respectivă în cei doi ani anteriori. Dar nu este singurul. WoK prezintă și factorul de impact pe 5 ani, precum și mai subtilul scor de influență al articolelor (AIS-article influence score), care se calculează conform unui algoritm mai complicat dar în esență exclude auto-citările (citările articolelor dintro revistă în aceeași revistă) și dă ponderi diferite citărilor în funcție de impactul revistei care citează, ceea ce-l face mai relevant și mai greu de influențat printr-o politică editorial abilă.
Apelul la ISI în cuantificarea performanței științifice (individuale sau instituționale) s-a lovit și se lovește în continuare de o rezistență înverșunată a unei părți a comunității cercetătorilor din România. Unele argumente sunt valide, mai ales în cazul Științelor Umaniste și Sociale, unde se susține că, pe de o parte, diseminarea rezultatelor științifice nu se face exclusiv prin articole (cărțile având o pondere însemnată), iar pe de altă parte corpul de publicații recunoscute de către WoK nu este pe deplin reprezentativ pentru întreg repertoriul de reviste de specialitate, ci exprimă preferințele cercetătorilor din spațiul anglo-american, în detrimentul revistelor franceze, germane, etc… Dacă aceste argumente sunt demne de luat în seama, refuzul unor cercetători din domeniile științelor naturii de a se raporta la ISI este mai puțin explicabil. Acest refuz capătă adesea un caracter visceral, se deplânge absolutismul sau fundamentalismul ISI și se protestează față de abandonarea “specificului românesc” al cercetării. Despre caracterul românesc (sau nu) al cercetării se poate discuta la nesfârșit, dar acest concept pur și simplu nu se poate aplica în cazul științelor exacte și ale naturii, cu puține excepții cum ar fi de exemplu cazul investigării florei sau faunei României, dar chiar și aici există fără îndoială reviste de specialitate cu circulație internațională care ar primi spre publicare rezultate științifice din aceste domenii “naționale”, cu condiția să fie de valoare (adică nu “cargo cult science”). Se poate deci pleda pentru caracterul specific național al unui domeniu, dar nu pentru o diseminare locală, în reviste românești de circulație restrânsă. Această opțiune (de a publica local) este adesea justificată de o logică stranie: de la raționamente gen “datele mele sunt importante doar pentru noi și nu-i interesează pe cehi sau pe islandezi” și până la argumente de tipul “știm cu toții că există un lobby antiromânesc la revistele astea ISI, dacă văd un articol din România îl resping automat”.
Consecința acestui tip de gândire este retragerea într-un fel de autarhie științifică, un spațiu în care se construiesc reguli locale de publicare și ierarhii distorsionate de performanță științifică, în care adesea factorul cantitativ explodează în detrimentul celui calitativ și aflăm din presă despre un cercetător genial dar necunoscut și nerecunoscut, ale cărui invenții sunt ignorate în mod diabolic de establishment-ul cercetării, sau un potențial ministru, care a publicat peste 150 de articole în reviste românești și internaționale… Aceasta stare de lucruri se poate descrie prin analogie cu lumea sportului. În atletism sportivii care se înscriu la Olimpiadă la cursa de 100 m știu la ce tip de concurs să se aștepte: pista pe care se aleargă are exact 100 m lungime, startul se dă printr-un foc de pistol, alergarea se face în șort și pantofi de sport, iar la sfârșit se acordă medalie de aur celui care termină primul. S-ar putea imagina o țară care, dezamăgită de lipsa de rezultate a atleților săi în proba de 100 m, să refuze principial să participe la o astfel de competiție, acuzândo de fundamentalism olimpic. În schimb, acea țară va opta pentru o cursă de 56 m, în care startul se dă printr-un sunet solemn de bucium iar alergarea se face exclusiv în opinci. Evident, locurile 1, 2 și 3 vor fi obținute de atleți din țara respectivă și toți trei vor primi medalii, strângeri de mână și încurajări din partea autorităților competente.
O reacție oarecum previzibilă a unei părți a comunității cercetătorilor din România la introducerea conceptului “ISI” în timpul ministeriatului Miclea a fost înmulțirea halucinantă a numărului de reviste românești indexate ISI. De la doar câteva înainte de 2005, panoplia revistelor “ISI” românești a ajuns să numere în jur de 60 de reviste în 2012. Ca să păstrăm analogia de mai devreme, raționamentul a fost de tipul “de ce să mergem noi să jucăm fotbal în deplasare, pe Wembley de exemplu, unde știm că e greu să nu iei o căruță de goluri, hai mai bine să jucam doar acasă, în Ghencea, Giulești, sau și mai bine la Rovine, unde râul, ramul, etc…” Factorul de impact calculat de WoK ne dă o idee despre cât de des este citat un articol din revista respectivă. Revistele românești indexate ISI au, cu foarte puține excepții, factori de impact foarte mici. Un FI de 1,0 înseamnă că un articol din revista respectivă a fost citat, în medie, o data în ultimii doi ani. Din 61 de reviste românești indexate ISI, doar una a avut un FI mai mare decât 1,0 în 2010. O anumită revistă românească raportează un factor de impact de 0,2 în 2010. De aici rezultă că, 5 articole din acea revistă au fost citate împreună, în medie, o singură dată în doi ani (sau, dacă vreți, un articol din revista respectivă este citat, în medie, o dată la zece ani). La o analiza mai atentă lucrurile stau chiar mai trist: aproape un sfert (24%) din citările articolelor acestei reviste provin, surpriză, tot din articole publicate în aceeași revistă (cu alte cuvinte, sunt auto-citări). Pentru comparație, am luat la întâmplare o revistă de nivel mediu din același domeniu (cu FI 3,6) și am constatat că auto-citările (conform definiției de mai sus) reprezintă doar 1,5% din totalul citărilor. E o comparație care dă de gândit…
O altă caracteristică a modului în care se afirmă performanța în cercetarea din România este dictatura cantității, cultul numerelor mari. CV-urile unor cercetători proeminenți din România ne arată numere halucinante, de natură să dea frisoane și complexe de inferioritate durabile oricărui cercetător consacrat din Occident. Dar la o privire mai atentă vom constata că marea majoritate a articolelor sunt publicate în reviste românești, sau în reviste din străinătate dar cu factor de impact mic. Sigur că impresionează când presa relatează despre un ministru cu “peste 80 de lucrări în reviste de specialitate” (aflăm ulterior, cu tristețe, că o parte erau plagiate). Dar regula de trei simplă nu funcționează în scientometrie: 100 de lucrări în reviste cu factor de impact 0,1 înseamnă infinit mai puțin decât un articol într-o revistă cu factor de impact 10. Ca să continuăm analogia cu lumea sportului: un atlet care sare de 12 de ori doar 20 cm în înălțime nu va primi aceleași aplauze cu cel care sare 2 m și 40 cm la o singură tentativă și se apropie astfel de recordul mondial al probei (analogia aparține colegului meu din fostul CNCS, prof. Gabriel Ciobanu).
INTERVIURILE HotNews.ro