Europa in deriva

Un eminent politolog francez, Dominick Moisi, reliefa contrastul intre perceptia multor non-europeni privind o Uniune Europeana prospera si democratica si problemele cu care aceasta se confrunta, mai ales in ultimul deceniu [1]; tot el observa ca, fara forta interna de a gasi rezolvari la aceste probleme, scenarii dintre cele mai cenusii pot deveni aievea. Suntem la mai bine de 7 ani de la izbucnirea crizei financiare in lumea industrializata si o stare ingrijoratoare persista in Europa. In SUA, se pare ca politicile ne-conventionale ale Fed (banca centrala a SUA) si alte masuri au inceput sa dea roade si o relansare economica este in curs, ceea ce se vede si intr-un somaj coborat la sub 6,5% la finele lui 2014, de la peste 9% in primii ani de criza.

Europa se afla insa in impas major, cu o criza profunda a zonei euro si avand in fata spectrul unei cresteri economice foarte lente (desi cu o distributie neuniforma in Uniune), chiar a unei cvasi-stagnari (stagnare seculara[2]); se vorbeste despre un mers spre o “niponizare” a economiei europene, prin comparatie cu deceniile “pierdute” de Japonia sub povara unor datorii private si publice foarte mari. Somajul in Uniunea Europeana/UE este in medie substantial mai ridicat decat in SUA si conduce la conflicte distributionale inedite pentru societati bogate. Aceste conflicte se simt intre tari net donatoare si tari net primitoare de fonduri europene; se simt intens in zona euro, intre tari creditoare si tari debitoare. In UE, datorii publice crescute in medie cu peste 40% din PIB in demersul de salvare a bancilor, se combina cu datorii private foarte mari, care s-au acumulat in anii unei ample bule speculative, ale asa numitei, parca in mod ironic, “Mari Moderatii” (The Great Moderation).

La situatia economica tare complicata se adauga o criza geopolitica acuta provocata de anexarea Crimeii de catre Rusia si razboiul din Ucraina. Pentru prima data de la caderea Zidului Berlinului cetatenii Uniunii Europene reiau contactul cu importanta aranjamentelor de securitate pe continent care, intre altele, sa protejeze frontierele nationale. Atacuri informatice (cyberfare), un terorism de factura noua, raspandirea haosului in vecinatatea intinsa araba, sunt alte teste formidabile pentru europeni. Daca facem abstractie de confruntarea ideologica din secolul trecut, rezilienta sistemelor economice si sociale pare a fi incercata ca nicicand dupa al doilea razboi mondial.

Criza financiara si modele cognitive esuate

Criza financiara si economica s-a asezat pe o criza a sistemului de asigurari sociale (welfare state)[3], care, la randul ei, are determinare in evolutii demografice si slabirea competitivitatii multor economii europene. Faptul ca UE, zona euro mai precis, inregistreaza surplusuri ale balantelor externe (de cont curent)[4] este un indiciu inselator, intrucat contributor esential la acest rezultat este Germania, la care se adauga un manunchi de tari din Nord. In realitate, UE, desi este una dintre cele mai bogate regiuni ale spatiului global si cu viata prospera (dupa standarde mondiale) pentru majoritatea cetatenilor ei, este fragmentata in privinta performantelor economice[5]. Si aici rezida o amenintare mare pentru Uniune, pe fondul perspectivei de crestere lenta si al adancirii unor discrepante, al crizei economice si sociale. Explicatia este simpla: zona euro nu este o alcatuire institutionala si de politici federala, care sa posede mijloace de amortizare a socurilor asimetrice[6]. Sa ne gandim la somajul de peste 20% din Spania si Grecia (care ajunge la 50% intre tineri), la media de cca 11,5% (finele lui 2014) in UE.

Rezultatele submodeste ale guvernelor si ale institutiilor europene in gestionarea crizei, in a pune bazele unei relansari economice, au accentuat scepticismul fata de proiectul european, atitudini de xenofobie, sovinism si rasism, au favorizat aavantul unor formatiuni politice extremiste. Victoria gruparii Syriza in Grecia, ascensiunea miscarii Podemos in Spania, a Frontului National in Franta, vehementa unor formatiuni politice ce resping partidele traditionale (mainstream), denota o imbolnavire a procesului politic in masura in care cei “ce urca” pe scena politica resping procesul democratic si valorile liberale.

Criza a revelat esecul unor modele cognitive si operationale. Poate cel mai graitor exemplu este teza ca stabilitatea preturilor echivaleaza cu stabilitate financiara[7], cu utilizarea deplina resurselor. Putem adauga la loc de frunte subestimarea evolutiilor non-liniare (a evenimentelor extreme, “lebede negre” cum le numeste Nassim Taleb), a complexitatii sistemelor, a asimetriilor de informatie si proceselor cumulative ce conduc la echilibre precare si, nu in cele din urma, ignorarea intermedierii financiare in modelarea macroeconomica; cum sugestiv remarca Claudio Borio, “…macroeconomia fara ciclul financiar este precum Hamlet fara print” [8]. Si lista poate continua. O consecinta a acestor esecuri este ca banci centrale si guverne sunt obligate sa recurga la metode ne-conventionale pentru a face fata situatiei extreme reprezentate de Marea Recesiune.(cum este denumita criza actuala pentru a fi deosebita de Marea Depresiune din secolul trecut)

Jaime Caruana, director general al Bancii pentru Reglementari Internationale (BIS)[9], arata ca ultimele decenii au fost insotite de o alocare masiv defectuoasa a resurselor corespunzand unei mari bule speculative[10]. Aceasta alocare a mers in tandem cu supraindatorare, ceea ce face inevitabil un proces de dezintermediere financiara cu impact asupra investitiilor si consumului[11]. De aici rezulta amploarea corectiilor necesare, costuri economice si sociale severe induse de dezechilibre. Se poate face o comparatie cu “incordarea structurala”[12] din primii ai tranzitiei post-comuniste, dar in timp ce, atunci, liberalizarea preturilor a generat inflatie inalta (inflatia fiind reprimata in economia de comanda), acum se manifesta dezinflatie puternica si deflatie; realocarea necesara a resurselor este insa ampla in ambele situatii. Distorsiunile din perioada Marii Moderatii ingreuneaza mult revenirea activitatii economice la potential; pentru stimularea investitiilor si incurajarea consumului ar trebui sa opereze rate ale dobanzii puternic negative, ceea ce este foarte dificil cand inflatia este aproape de zero, sau exista chiar deflatie. Vedem cum banci centrale recurg la rate de politica monetara negative pentru a incuraja creditarea si a evita deflatia.

Bancile centrale au fost nevoite sa preia mult din povara sustinerii economiei, au intrat intr-o logica de actiune ce nu mai poate miza pe reguli simple, aparent infailibile, cum este “regula lui Taylor” (Taylor’s rule[13]); cum spune Olivier Blanchard, economistul sef al FMI, “politica monetara nu va mai fi ce a fost”[14], in timp ce politicile economice vor trebui sa evite “colturi negre”(dark corners)[15]. Larry Summers crede ca exista un “trade-off” intre eforturile de resuscitare economica si stabilitatea financiara (Op.cit); ne intanil aici cu rationamente a la Minsky[16]. De aceea, in dorinta de a preveni bule speculative, revin mijloace de control administrativ al creditului numite eufemistic “instrumente macroprudentiale”.

In lumea afacerilor, criza a aratat carente de fond ale modelelor ce ignora riscuri sistemice, efecte de contagiune, a reliefat importanta increderii in relatia dintre companii (banci, alte institutii financiare) si clienti. Scandalurile repetate legate de manipularea pietelor (valutare, ale produselor de baza, etc) arata o finanta deraiata de la functia sa, o etica de business profund viciata.

Intutitiv si analitic empatizam cu relatia intre echitate si eficienta, cu ceea ce a incercat sa explice, cu ani in urma, Robert Okun[17]. Fiindca, economia de piata cere diferentierea remunerarii muncii in functie de performanta. Dar exista praguri critice, ce pot face economia sa functioneze mai putin bine, chiar rau. Inegalitati de venituri flagrante si imbatranirea populatiei influenteaza cresterea economica; este de examinat aici si relatia intre emancipare sociala, politica, si sanse egale (equal opportunities). Daca sistemul de comanda are vicii congenitale in alocarea resurselor si nu respecta libertatea economica, laissez-faire-ul isi dovedeste limite in evitarea unor echilibre precare. Analize ale lui Thomas Piketty, Emmanuel Saez[18], ale unor economisti de la OCDE si FMI[19] pledeaza pentru politici publice care au in vedere distributia veniturilor, care imbina sectorul privat cu productia de bunuri publice generatoare de capital economic, social si politic. Prea mult din activitatea economica si distributia resurselor a ajuns sa reflecta o competitie in care “castigatorul ia totul” (winners’ take all). In aceste circumstante si tinand cont de jocuri cu suma nula din economia globala, nu ai cum sa fi indiferent la ce se intampla cu clasa mijlocie –de care depinde soliditatea unei democratii. Cand sefi ai unor banci centrale, Janet Yellen, Mario Draghi, Yves Mersch, se refera la relatia intre distributia veniturilor si economie ai de ce sa tii urechile ciulite[20]. Mai ales ca nu este vorba, pur si simplu, de o moda intelectuala noua. Bancherii centrali sunt, de felul lor, oameni pragmatici si cu aversiune la riscuri.

In ce priveste tarile emergente, schimbarea de optica la FMI in privinta liberalizarii pietelor de capital (financiare) denota o indepartare de la abordarea simplista de alta data. Asa numitul Washington Consensus, ce sustinea liberalizarea rapida a pietelor de capital, a favorizat producerea de crize de balanta de plati in economii emergente[21]. Este nevoie de un regim international care sa atenueze din externalitatile negative produse politici economice ale tarilor mari. Helene Rey remarca ca, in regimul actual, in care ciclul financiar global este puternic influentat de ce fac centrele ce emit moneda de rezerva (in special Fed-ul american), autonomia unei politici monetare este afectata sever, iar “trilema” devine o “dilema”.[22] Un nou Bretton Woods, care sa diminueze din functia destabilizatoare a globalizarii financiare[23], este dezirabil.

O zona euro in suferinta

Problema Uniunii este mult complicata de cosmarul zonei euro. Am ezitat daca sa folosesc acest termen pentru a descrie situatia din aria cu moneda unica, mai ales ca presedintele Mario Draghi si Banca Centrala Europeana (BCE) au reusit prin declaratii[24] si masuri ne-conventionale sa previna un dezastru pana acum –sugerand ca exista vointa si capacitate de interventie la nevoie. Programul de relaxare monetara anuntat pentru perioada martie 2015-septembrie 2016 si care se ridica la 1100 miliarde euro intra in aceasta categorie. Insa, avem de-a face in continuare cu o realitate dramatica, provocata de un design institutional si politici defectuoase, care au iesit la iveata cu virulenta odata cu izbucnirea crizei financiare. Lideri politici intelegeau ca o uniune monetara fara aranjamente fiscale solide (nu un simplu Pact de stabilitate) este vulnerabila[25]. Dar ratiuni politice au prevalat in lansarea zonei euro. Marea moderatie a ocultat dezechilibre interne si externe si a permis guvernelor, firmelor private, gospodariilor, sa se imprumute peste masura. S-a consumat, s-a trait pe datorie, in credinta ca, indiferent de modul de finantare, esential este sa ai crestere economica, sa tureze motoarele ca un perpetuum mobile –cum pare a spune teorema Miller-Modigliani[26]. Criza de design a zonei euro s-a combinat cu criza financiara.

Dezechilibre mari obliga acum la corectii, ajustari de amploare. Dar in zona euro instrumentele de corectie monetara si de curs de schimb au disparut. Pentru tarile cu mari dezechililbre, corectia a insemnat “devalorizare interna” (internal devaluation), cu amputare de salarii si alte venituri. De aici fractura tot mai mare intre omnipotenta Germanie (cu al ei mecanism de dialog si colaborare intre guvern, companii si sindicate ( Mitbestimmung), cu tesutul ultraperformant de intreprinderi mici si mijlocii) si tarile sudice din zona euro. Paul Krugman a fost un vizionar[27] cand a anticipat ca introducerea unei monede unice va accentua forta industriala a nucleului nordic al Uniunii fata de economiile din Sud[28], mezzogiornificarea acestora. Euro a functionat ca o marca (DM) subevaluata pentru Germania si ca o moneda supravelauata pentru Spania, Portugalia, Grecia, Italia.

Adesea am remarcat ca zona euro, cum functioneaza acum, este mai rigida decat regimul etalonului aur din perioada interbelica[29], in pofida unor stabilizatori automati proprii sistemelor economice postbelice. Principiul subidiaritatii are un rol bine definit in functionarea Uniunii; in general, intr-o democratie, el urmareste sa aduca decizia mai aproape de cetateni. Dar aparitia zonei euro, cu eliminarea unor mijloace de politica economica de baza, ar fi trebuit, in opinia mea, sa declanseze un proces de subsidiaritate inversa; adica, ce dispare la nivel national sa fie preluat, intr-o forma sau alta, la nivel supranational, ca prerogative si instrumente de actiune. Nu s-a intamplat asa si am ajuns cu o zona euro amputata institutional si ca politici. Nici nu functioneaza principii si reguli clare de impartire a poverii corectiilor macroeconomice (burden-sharing), in conditiile in care socurile sunt puternic asimetrice.

Stim la ce a condus regimul etalonului aur impreuna cu efecte ale tratatelor de pace de dupa primul razboi mondial. Este greu de respins teza ca “reparatiile” impuse Germaniei prin Tratate[30] dupa razboi si rigiditatea acelui sistem monetar au facilitat ajungerea la putere, pe cai democratice, a national-socialistilor. Aici gasim un argument forte pentru cei ce reclama o alta abordare de politica economica in zona euro, care sa combine masuri ne-conventionale ale BCE (pentru a evita deflatia), cu sprijinirea cererii la nivelul zonei euro, care sa ajute relansarea economica, si o distributie mai simetrica a corectiilor macroeconomice. Astfel se poate usura si sarcina guvernelor ce trebuie sa intreprinda reforme structurale dificile si care reclama timp, in conditii sociale foarte tensionate si avand de luptat cu populism si radicalism politic[31].

In judecarea politicilor economice aplicate in zona euro intalnim doua trasee ce se intersecteaza. Unul, la nivel cognitiv, ilustreaza disputa intre o viziune ce accentueaza corectiile prin austeritate, in dorinta de a reduce datorii, si o alta viziune, care pune accent pe amenintarea echilibrelor rele, intensificate de fenomene de hysteresis (permanentizarea, de pilda, a unui somaj ridicat), subutilizarea cronica a resurselor. Disputa de ordin cognitiv este exemplificata de interpretarea diferita a ceea ce este numit ciclul financiar. In timp ce abordarea tip Basel( sustinuta de economisti de la Banca de Reglementari Internationale[32]) pune emfaza pe excese ale politicilor monetare, pe riscuri ale injectiilor masive de lichiditate, abordarea de tip neo-keynesist are in vedere amenintarea unui debt-deflation (povara datoriilor cand nu exista crestere economica) si efecte de hysteresis. In practica, vedem ca banci centrale mari (inclusiv BCE) cauta sa evite caderea economiilor prin implozia sistemelor financiare, cercuri vicioase cu puternice efecte remanente (cum se intampla in Japonia). Al doilea traseu priveste masuri de gestionare a crizei. Din acest punct de vedere, se confrunta o viziune germana, cu originea in “Ordnungspolitik”[33], care pune accent pe reguli clare, cu o viziune ce pledeaza pentru sprijinirea cererii agregate la nivelul zonei euro, evitarea deflatiei, fie si prin masuri neconventionale[34]. Aceste doua abordari sunt evident inrudite cu viziunile de ordin cognitiv enuntate. In practica, in Uniune s-a ajuns la o imbinare intre cele doua trasee, desi optica Berlinului a inclinat nu arareori balanta deciziilor.

Este de precizat ca zona euro nu este un stat federal; aceasta situatie nu a facilitat compromisuri utile, rapiditatea in decizii. Iar timpul are propriul cost de oportunitate si decizii suboptime in mod flagrant conduc la consecinte neintentionate severe.

Reintoarcerea geopoliticii mari

Ordinea democratica din Europa este amenintata si de confruntarea geopolitica cu Rusia. Moscova sustine ca, dupa caderea Zidului Berlinului, Vestul a tot inaintat spre Est si nu ar fi respectat “intelegeri”; ca din punct de vedere geopolitic, este de neacceptat prezenta Uniunii si a NATO la granitele Federatiei Ruse. Se poate glosa pe tema intelegerilor, formale si informale, care ar fi urmat prabusirii comunismului in Europa, care au precedat si urmat reunificarii Germaniei. Totodata, se poate judeca “indreptatirea” actorilor mari in relatiile internationale de a-si defini “sfere de influenta”, care sa interfereze cu destinele unor tari. Mai ales daca relatiile interstatale ar trebui sa ilustreze principii de legalitate, ale dreptului international. Fapt este ca anexarea Crimeii si razboiul din Ucraina au reliefat slabiciunea aranjamentelor de securitate pe continentul european. Daca nu ai incredere in mecanismele de protectie a granitelor, o mare grija de securitate impovareaza politica publica si de aparare a unei tari. Mai ales in Estul eliberat numai acum un patrar de veac de ceea ce a insemnat blocul comunist.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro