Frații Micula vs Comisia Europeană, în prima instanță: Oamenii de afaceri ar putea rămâne cu banii virați din conturile statului român

Tribunalul UE a anulat, marți, decizia Comisiei Europene din 2015 privind recuperarea de către România a unor despăgubiri date oamenilor de afaceri Viorel și Ioan Micula, în urma unui arbitraj la Curtea de la Washington (ICSID). Decizia Tribunalului nu este definitivă, urmând să ajungă în a doua instanță, la Curtea Europeană de Justiție, a declarat pentru HotNews.ro avocatul Valentin Mircea. În 2015, frații Micula și firmele lor au primit din partea statului român, prin executor judecătoresc sau transferuri voluntare, peste 550 milioane de lei.

Banii au ajuns în conturile fraților Micula între 5 și 25 februarie 2015. Pe 30 martie 2015, 30 martie 2015, Comisia Europeană a considerat că sunt ajutoare de stat ilegale. Mai exact, a adoptat o decizie în care concluziona că suma plătită de România drept despăgubiri celor doi investitori şi societăţilor acestora încalcă normele UE privind ajutoarele de stat. Astfel, CE obliga România să recupereze despăgubirile de la beneficiari. Frații Micula au atacat la Tribunalul UE această decizie și a fost câștigată marți, în primă instanță. Tribunalul a mai decis că toate cheltuielile de judecată vor fi suportate de Comisia Europeană, inclusiv ale fraților Micula și firmelor pe care le-au introdus parte în proces.

Din cauza acestor bani există mai multe procese. În decembrie 2018, Comisia Europeană a dat în judecată România, la Curtea de Justiţie a UE, pentru că nu a recuperat toți banii dați ca despăgubiri fraților Micula. România ar mai fi avut de recuperat în acel moment mare parte din bani, circa 92 de milioane euro din 131 milioane euro.

Totul pornește de la o decizie din decembrie 2013, a curtii de arbitraj de la Washington, de pe langa Banca Mondiala – Centrul International pentru Solutionarea Disputelor in Investitii (ICSID). Aceasta a hotărât că fratii Micula si firmele lor trebuie să primească de la statul român despăgubiri pentru neacordarea unor stimulente investiționale, cele mai multe de pe vremea Guvernului Năstase.

Povestea ajutoarelor de stat

România a adoptat în anul 1999 Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000.
Pe 2 octombrie 1998, autoritățile române au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului 24/1998 prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate o serie de stimulente, printre care în special facilități precum scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașini și restituirea taxelor vamale pentru materiile prime, precum și scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata desemnării zonei relevante drept regiune defavorizată.
Guvernul român a decis ce regiuni ar trebui să fie desemnate drept regiuni defavorizate și a stabilit durata acestei desemnări la cel mult zece ani. Prin hotărârea din 25 martie 1999, cu aplicare din 1 aprilie 1999, guvernul român a declarat zona minieră Ștei‑Nucet, județul Bihor, regiune defavorizată, pentru o perioadă de zece ani.
Pe 15 mai 2000, Consiliul Concurenței a adoptat Decizia 244/2000 prin care a stabilit că mai multe dintre stimulentele acordate în temeiul OUG 24 trebuiau considerate ajutoare de stat în scopuri de exploatare care conduc la denaturarea concurenței și care trebuiau, așadar, eliminate.
Pe 1 iulie 2000 a intrat în vigoare OUG 75/2000 care a modificat OUG 24
Consiliul Concurenței a contestat la Curtea de Apel București faptul că, în ciuda adoptării OUG 75, decizia sa nr. 244/2000 nu a fost pusă în aplicare. Această cerere a fost respinsă la 26 ianuarie 2001 pentru motivul că OUG 75 trebuia să fie considerată o măsură legislativă, iar nu administrativă, și că, prin urmare, legalitatea sa nu putea fi contestată de Consiliul Concurenței în temeiul Legii nr. 143/1999. Această decizie a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 februarie 2002.
Pe baza unor certificate de investitori permanenți, obținute la 1 iunie 2000 de European Food și la 17 mai 2002 de Starmill și de Multipack, acestea au făcut anumite investiții în zona minieră Ștei‑Nucet.
În luna februarie 2000, România a început negocierile de aderare la Uniune. În contextul acestor negocieri, Uniunea, în Poziția comună din 21 noiembrie 2001, a constatat că existau în România „o serie de scheme de ajutoare existente, precum și scheme de ajutoare noi incompatibile, care nu [fuseseră] aliniate la acquis”, inclusiv „facilități acordate în temeiul [OUG]”.
Pe 26 august 2004, specificând că, „în vederea îndeplinirii criteriilor prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat și, de asemenea, în vederea finalizării negocierilor din cadrul capitolului nr. 6 (Politica în domeniul concurenței), [era] necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat din cadrul legislației naționale care [erau] incompatibile cu acquis‑ul comunitar în acest domeniu”, România a abrogat toate stimulentele acordate în temeiul OUG, cu excepția facilității pentru impozitul pe profit. Această abrogare a intrat în vigoare la 22 februarie 2005.
Pe 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune. Nici OUG 24, nici OUG 75 nu sunt menționate la punctul 1 din titlul 2, „Politica în domeniul concurenței”, din anexa V la Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în continuare „Actul de aderare”) ca măsuri de ajutor care ar fi considerate ajutoare existente la momentul acestei aderări.
Pe 28 iulie 2005, ca urmare a revocării stimulentelor pentru investiții prevăzute de OUG, cinci dintre reclamanți, Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill și Multipack, au solicitat instituirea unui tribunal arbitral în conformitate cu articolul 7 din tratatul bilateral de investiții încheiat la 29 mai 2002 între Guvernul Regatului Suediei și Guvernul României. Aceasta în condițiile în care frații Micula au cetățenie suedeză. Au urmat mai mulți ani de proceduri arbitrale până la decizia ICSID din decembrie 2013.