Interviu cu Marius Lazurca, cel mai tinar ambasador la Vatican

Diplomatia romaneasca are o imagine destul de controversata. Totusi, in ultimii ani, cu discretie si stil, o noua generatie de tineri diplomati incepe sa reprezinte interesele Romaniei peste hotare. Printre cei mai tineri este si Marius Lazurca, mezinul corpului diplomatic de la Vatican, recunoscut ca fiind unul dintre cele mai solicitante din lume. Despre problemele parohiilor ortodoxe din Italia, despre drumul unui student roman catre titulatura de Excelenta si cateva amanunte din culisele vietii unui ambasador la Vatican, veti putea citi in interviul Hotview.

“Nu m-am nascut, precum Athena, din teasta lui Zeus”

Vlad Mixich: Care este povestea sorbonardului roman care de la a lipi afise pentru “conferintele Microsoft” ajunge la titulatura de Excelenta? Trece acest drum prin triada vulgara: pile, cunostinte, relatii, sau sunteti un exemplu reusit al tanarului competent reintors in Romania si valorificat de administratie?

Marius Lazurca s-a nascut in 1971 la Timisoara si este tatal a cinci copii. In 1994 a obtinut o licenta in literatura comparata la Sorbona, iar din 2003 este doctor in istorie-antropologie la aceasi prestigioasa universitate pariziana. Este in acelasi timp licentiat in litere al Universitatii de Vest din Timisoara. Din 2007 este ambasadorul Romaniei pe langa Sfantul Scaun si pe langa Ordinul Militar Suveran de Malta.

Marius Lazurca este autorul mai multor carti de specialitate si in acelasi timp un traducator consacrat. Timp de cinci ani a fost directorul Centrului Cultural Judetean Arad.

Este in continuare director de programe la Fundatia “A treia Europa” din Timisoara, si cadru didactic al Universitatii de Vest din Timisoara.

A fost elev al Ecole Normale Superieure, fellow al Open Society Institute si este alumnus al New Europe College, Bucuresti.

Marius Lazurca: Episodul diplomatic e parte din ”povestea sorbonardului roman”, ca si celelalte secvente.

Ma refer aici la conferintele Microsoft si la Centrul Cultural Judetean Arad. Am sentimentul ca ma provocati sa spun aceasta poveste si raspund cu placere invitatiei. Mi-am inceput viata profesionala, dupa Sorbona intr-adevar, la Universitatea din Timisoara, ca asistent la Litere. Am fost invitat sa devin cadru universitar din ultimii ani ai studiilor universitare timisorene, ceea ce, nu va ascund, a simplificat foarte mult dilemele intoarcerii in tara.

Nu as face din decizia de a ma intoarce un episod eroic, fiindca nici nu a fost: l-as defini mai curand ca pe un efect al optiunii profesionale celei mai simple, aceea de a continua intr-un mediu cunoscut, caruia aveam sentimentul ca ii pot livra o oarecare valoare adaugata. Am lucrat mai bine de 4 ani la Universitate, dupa care, la invitatia unui prieten care se intampla sa fie vicepresedinte al Consiliului Judetean Arad, am decis sa candidez la sefia nou-infiintatului Centru Cultural Judetean Arad.

La proba de dialog cu juriul, m-am angajat sa furnizez autoritatii publice judetene prima strategie culturala a unei puteri publice locale din Romania, ceea ce s-a si intamplat in 2003. Cei cinci ani petrecuti in administratie, la Arad, nu m-au rupt complet nici de viata academica – mi-am sustinut doctoratul la Sorbona, am continuat sa predau, am publicat trei carti -, cum nu m-au privat nici de placerea de a continua cele incepute in domeniul societatii civile, la Fundatia ”A Treia Europa” din Timisoara.

Ca director de programe al Fundatiei, am coordonat Conferintele Microsoft, asumandu-mi inclusiv rolul de a promova public evenimentele organizate. Nu exclud sa fi lipit si afise, din devotament pentru un proiect la care am tinut si tin in continuare foarte mult. Acesta ar fi in esenta drumul ”pana la titulatura de Excelenta”, cum spuneti. In speta, as adauga ca ”Excelenta” este un apelativ mai curand ceremonial, unul, in orice caz, care mai mult obliga decat maguleste.

In al doilea rand, as minti daca as pretinde ca n-am avut ”cunostinte”, sau ca ”relatiile” nu au jucat nici un rol in parcursul schitat mai sus: nu m-am nascut, precum Athena, din teasta lui Zeus, adult, inzestrat cu sulita si coif. Dimpotriva, am functionat in medii profesionale diverse, am facut si cultivat cunostinte, am intrat in relatie cu persoane care, direct sau indirect, au influentat traiectoria mea.

Ma voi mandri intotdeauna, de pilda, cu prietenia reciproca si indelungata cu Teodor Baconsky, agentul esential al pozitiei mele profesionale actuale. Ma si consider, de altfel, ucenicul diplomatic al ambasadorului nostru la Paris.

“Am fost pe punctul sa lesin la prezentarea scrisorilor de acreditare”

V.M.: Si totusi, corpul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe are in tara o imagine destul de controversata. Este si „meritul” presei dar si al rezistentei la schimbare a sistemului. In afara catorva exceptii notabile, se poate spune ca tinerii diplomati romani sufera de o penurie a modelelor profesionale?

Marius Lazurca: Ce se poate spune cu certitudine despre imaginea diplomatilor romani este ca ea e partiala. Motivul esential este ca, spre deosebire de postas, cu diplomatul nu te intalnesti la tot pasul, fiind obligat, prin urmare, sa te rezumi la relatarile indirecte, ale presei in speta, cu privire la breasla.

As mai adauga un detaliu despre natura in buna masura confidentiala a meseriei, element care desigur nu incurajeaza formarea unei imagini exhaustive despre diplomati. In ceea ce priveste rezistenta la schimbare, voi spune ca e propriu administratiei sa incerce sa isi conserve procedurile, cutumele, oamenii si ca, parte a sistemului administrativ, diplomatia nu poate face exceptie.

Va referiti la tinerii diplomati si ma intreb in ce masura sunteti constient ca evocati majoritatea corpului diplomatic roman, care are o medie de varsta, prin comparatie, extrem de scazuta.

Cred ca stiti, totusi, ca multe din cele mai importante ambasade ale Romaniei sunt conduse cu succes de persoane tinere. In privinta modelelor, voi spune doua lucruri. Mai intai ca, prin chiar natura lor, modelele nu pot fi numeroase: o inflatie de modele ar fi nu doar paradoxala, ci si cu totul derutanta.

In al doilea rand, vorbind despre propria mea experienta, as spune ca nu am avut sentimentul ca mi-ar lipsi reperele profesionale.

V.M.: Un interviu cu un diplomat este intotdeauna dificil prin echivocul cautat al raspunsurilor sale. Va voi ruga totusi sa ne oferiti putin spectacol: povestiti-ne cel mai delicat moment prin care ati trecut de cand sunteti ambasador.

Marius Lazurca: Spectacol mi-e teama ca nu va pot oferi, din simplul motiv ca diplomatia e rareori spectaculoasa. Este una dintre multele versiuni ale administratiei, care reclama, e drept, inzestrari morale si intelectuale specifice – dezinvoltura socializarii, poliglosia, tactul etc. -, dar care, fara sa fie mai putin, nu e totusi esential mai mult decat administratie publica.

Farmecul tenace al diplomatiei vine din combinatia unica de cultura si birocratie pe care exercitiul ei o prilejuieste. Cat priveste dificultatile, as spune ca debutul misiunii a fost multilateral dificil: de la adaptarea la mediul MAE, pentru care nu eram decat un metec, pana la depasirea handicapului de a fi cel mai tanar ambasador acreditat la Vatican.

A existat, fiindca ma provocati, si un scurt moment burlesc: la prezentarea scrisorilor de acreditare in fata Printului Andrew Bertie, fostul Mare Maestru al Ordinului Militar Suveran de Malta, am fost pe punctul sa lesin, dintr-un motiv pe care inca nu mi-l explic.

A lipsit putin si as fi ingenunchiat literalmente in fata venerabilului Principe, un gest flatant poate pentru gazde, exagerat desigur pentru ambasador. Din fericire, slabiciunea mea pasagera a trecut neobservata.

V.M.: Demnitatea de ambasador este asociata cu apropierea de figurile exceptionale ale vietii politice. Care este diferenta de stil dintre Printul Fra’Matthew Festing, Marele Maestru al Ordinului de Malta si Sanctitatea Sa Benedict XVI? Cu cine v-ati simti mai in largul dumneavoastra la un ceai sau la o bere pe inserate?

Marius Lazurca: Ma condamnati la un raspuns fatalmente improvizat.

Ca „sefi de state”, si Suveranul Pontif si actualul Mare Maestru al Ordinului Suveran Militar de Malta sunt virtualmente inaccesibili ambasadorilor. Ocaziile de a-i intalni sunt nu doar rare, ci si extrem de formalizate, astfel incat gradul de libertate de a angaja un raport personal este practic nul. La prima vedere si judecand dupa relatarile celor apropiati, Benedict al XVI-lea este o persoana discreta pana la sfiala.

Cu Fra’Matthew Festing am avut privilegiul de a pranzi „cu garda jos”, adica intr-o atmosfera deliberat informala. Sperand sa nu comit vreo indiscretie, o sa va spun ca e o persoana directa, expansiva, cu un minunat – very British indeed – simt al umorului. In concluzie: ipotetic, m-as simti in largul meu si cu unul si cu celalalt, desigur nu in acelasi fel. Am cumva intuitia ca intr-un caz savuroasa ar fi conversatia, in celalalt mai curand tacerea.

Nicio ambasada nu poate face pentru diaspora ceea ce face o parohie

V.M.: Stiu ca recent ati fost plecat intr-o misiune diplomatica care viza comunitatile de romani din Toscana. Aceasta sarcina nu tine mai curand de agenda ambasadorului Romaniei pe langa guvernul italian?

Marius Lazurca: Tehnic vorbind, aveti dreptate: diaspora romaneasca din Peninsula e in primul rand responsabilitatea domnului Razvan Rusu, ambasadorul Romaniei in Italia.

In fapt, avem o responsabilitate in buna masura comuna si pe care o gestionam consensual. In raspunderea mea cad comunitatile religioase romanesti – majoritar ortodoxe, dar nu numai -, din motivul ca virtualmente toate sunt gazduite de Biserica Catolica si ca buna lor stare depinde, asadar, si de dialogul dintre Romania si Sfantul Scaun.

Asa stand lucrurile, am investit efort, imaginatie si devotament in cunoasterea si sprijinirea parohiilor noastre, mai cu seama a celor ortodoxe si greco-catolice, care formeaza de altfel majoritatea lor.

Plec de la prezumtia, pana acum nedezmintita, ca parohiile romanesti reprezinta cele mai eficiente formule de articulare a diasporei noastre si ca ele pot fi, prin urmare, instrumentele cele mai potrivite ale unor politici ale statului roman destinate conationalilor expatriati.

V.M.: Care sunt cele mai arzatoare probleme ale parohiilor romanesti din Italia si cum le poate veni in ajutor ambasadorul Romaniei la Vatican, in afara de actiunea de a semnala Sfantului Scaun astfel de probleme?

Marius Lazurca: Pentru a intui scara fenomenului, as spune mai intai ca discutam despre circa 150 de parohii romanesti pe intreg cuprinsul Italiei.

Cele mai numeroase sunt cele ortodoxe, urmeaza cele greco-catolice si cele latine. In ceea ce le priveste pe ultimele, situatia lor este simplificata de numarul lor relativ scazut si de incadrarea, aproape indistincta, in contextul eclezial catolic italian. Adaug nuanta ca preotii nostri romano-catolici din Italia sunt mult mai numerosi decat parohiile respective si ca multi dintre ei functioneaza, practic, in calitate de preoti italieni de origine romana.

Din punctul meu de vedere, problemele parohiilor greco-catolice se nasc din „concurenta” lor naturala cu cele ortodoxe, mai cu seama in localitatile unde ele convietuiesc. Pentru credinciosul comun, diferentele dintre cele doua rituri, cate vor fi existand, nu sunt uneori suficient de mari pentru a le distinge, ceea ce ii pune pe parohi, de cele mai multe ori fara voia lor, in situatia de a fi practic in competitie.

Pentru Ambasada, buna lor coexistenta e foarte importanta si, pe cat ne permit competentele, incercam sa stimulam angajarea tuturor parohiilor noastre, indiferent de confesiune, intr-un proiect comun. In ceea ce priveste parohiile ortodoxe, se disting mai multe dificultati. Cea mai importanta este stabilizarea lor dupa atingerea maturitatii. In cele mai multe dintre cazuri, parohiile ortodoxe debuteaza modest, cu o slujba saptamanala tinuta in fata unui numar restrans de enoriasi, intr-o cladire imprumutata de vreun paroh catolic italian, de multe ori in propria parohie.

In scurt timp insa, cladirea imprumutata se umple, parcarea comuna devine brusc insuficienta, slujbele se inmultesc si diversifica, Pastile devin galagioase si „populare”, isi fac aparitia pana si cersetorii minoritari si insistenti. Pe scurt, o Romanie in miniatura se naste peste noapte in curtea pana atunci linistita a ospitalierei parohii catolice. As vrea sa o spun limpede: ceea ce se intampla este normal si predictibil, fiindca acesta este aspectul firesc al unei parohii ortodoxe tipice.

Tot normala mi se pare si reactia, uneori exasperata, a generosului paroh catolic sau a obstii sale. Sigur, cazurile sunt infinit nuantate, insa pleaca de la principiul unic descris mai sus. Si atunci, interventia noastra consta in a explica parohului, episcopului tutelar, institutiei competente a Sfantului Scaun importanta si consecintele existentei unei parohii romanesti in Italia, mai cu seama ca vehicol al unei integrari reusite in societatea gazda.

Va pot asigura: munca aceasta nu se incheie practic niciodata, insa rezultatele sunt incurajatoare.

V.M.: Afirmati ca parohiile romanesti sunt cele mai eficiente formule de articulare ale diasporei noastre. Pentru emigrantii romani identitatea religioasa primeaza in fata celei nationale? Sau cele doua se confunda pana la a putea spune ca parohia este cea mai la indemana „ambasada” a Romaniei?

Marius Lazurca: Dumneavoastra evocati distinctii care, mi-e teama, sunt straine credinciosului obisnuit.

Inclin sa cred ca emigrantul roman cauta Biserica fiindca e credincios, dar ramane inclusiv fiindca aude slujba in limba sa materna, fiindca isi intalneste consatenii, fiindca poate dobandi informatii utile despre locuri de munca, spatii de cazare, orarul sectiilor consulare. Contributia parohiilor la articularea diasporei noastre e atat de importanta si de nuantata, incat e greu de rezumat.

Ar fi poate un exercitiu util sa comparam pur si simplu numarul parohiilor cu cel al ONG-urilor din diaspora romaneasca. In al doilea rand, v-as provoca sa imi indicati vreun ONG care isi poate convinge membri sa participe regulat la reuniuni care se desfasoara in ziua de odihna, tin cateva ore si la care se sta in picioare. Fapt este ca, in fiecare duminica, sute de mii de romani din Italia, Franta, Spania, Portugalia etc.

se intalnesc, se roaga, stau la taclale, canta in limba romana, isi regasesc, fara nici o filozofie, identitatea si o expun cu demnitate si dezinvoltura cetatenilor tarilor gazda. Nici o ambasada, oricate mijloace ar avea, nu poate face asta.

V.M.: Imi voi permite sa va provoc, intrebandu-va daca un ambasador nu are poate mustrari de constiinta legate de cheltuielile nechibzuite care apar cu ocazia receptiilor oferite de ambasade? Poate ca astfel de bani publici ar putea fi cheltuiti in scopuri caritabile…?

Marius Lazurca: Intr-un fel, mi-as dori eu insumi sa pot numi „nechibzuite” cheltuielile ocazionate de evenimentele mondene ale vietii diplomatice. Va pot totusi asigura ca ele sunt intotdeauna chibzuite, nu doar in cazul Romaniei si nu neaparat din cauza obisnuitelor restrictii bugetare. Desi par frivole, „mondenitatile” vietii diplomatice sunt evenimente profesionale, al caror scop principal este de a facilita fluenta raporturilor dintre diplomati, de a exprima nivelul raporturilor dintre state sau de a manifesta un anumit mesaj de natura politica.

Somonul afumat si sampania sunt ingredientele obisnuite, in nici un caz suficiente, ale acestui demers. Despre scopurile caritabile: as inclina sa cred ca milostenia nu se face cu fonduri publice, cuvenindu-se sa ramana o cat mai discreta initiativa privata, adica personala. Banii publici, fiind ai Cezarului, se cuvin Cezarului. Lui Dumnezeu sa ii intoarcem, prin milostenie, ceea ce credem fiecare ca am primit de la Dumnezeu.