Mărturii, cu bune și cu rele, de pe Via Transilvanica: „E spectaculos de frumos totul, dar acele peisaje idilice vin la pachet cu niște costuri fizice și mentale”

​Pentru că în această vară, feed-urile de Instagram și de Facebook s-au umplut cu poze și filmări de pe Via Transilvanica, am vrut să aflu mai multe despre acest traseu turistic, comparat adesea cu El Camino din Spania. Am stat de vorbă cu mai mulți călători care au făcut una sau mai multe porțiuni din drumul care pleacă de la Mănăstirea Putna și va ajunge, în final, la Drobeta Turnu Severin.

Spania are El Camino. România are Via Transilvanica. E o comparație care a tot fost făcută, nu doar de cei care au luat la pas Via Transilvanica, dar chiar de către creatori. Cei de la Tășuleasa Social, care s-au ocupat de concept și amenajare, scriu că s-au inspirat din „potecile de pelerinaj din Spania și cele de anduranță din Statele Unite sau India”.

Tot ei susțin că astfel de drumuri au influențat culturi, au format comunități și au contribuit la dezvoltarea zonelor pe care le străbăteau. Astăzi, Via Transilvanica face același lucru. Nu doar că oferă celor pasionați de drumeții un traseu care la finalul amenajării se va întinde pe 1400 de km, dar ajută mai mult decât s-ar crede la dezvoltarea și promovarea comunităților prin care trece.

Majoritatea celor care merg pe Via Transilvanica se arată plăcut surprinși de satele prin care trec, de oamenii pe care-i cunosc aici și de afacerile locale.

Ideea i-a aparținut lui Alin Ușeriu, fratele ultramaratonistului Tibi Ușeriu, iar în 2017 cei doi au pus prima bornă de pe traseul Via Transilvanica în curtea mănăstirii Putna.

De aici, traseul străbate Transilvania și toate bogățiile culturale ale acestei zone și va ajunge, într-un final, prin 2022, până la Drobeta Turnu-Severin. Fiind vorba de amenajarea unui drum extins, aceasta are mai multe etape.

O primă porțiune, primii 100 de km, a fost realizată în 2018, pe raza județului Bistrița-Năsăud. În 2020 s-a reușit finalizarea a 800 de kilometri prin județele: Suceava, Bistrița-Năsăud, Mureș, Harghita, Brașov, Sibiu și Mehedinți.

Între timp au fost dezvoltate și aplicații, ghiduri și grupuri pe rețelele de socializare în care se oferă informații despre gradul de dificultate al traseului și despre lucrurile la care trebuie să te aștepți atunci când pornești pe Via Transilvanica, pentru că este, totuși, un traseu dificil.

Mai mult, feed-urile de Instagram și Facebook s-au umplut în ultima vreme cu poze și filmări de pe Via Transilvanica, iar frumusețea zonelor prezentate în acestea i-a făcut pe și mai mulți să-și scoată bocancii de la naftalină și să investească în echipament pentru drumeție, pentru a vedea cu ochii lor locurile pe care frații Ușeriu le-au scos din anonimat.

Am stat de vorbă cu mai mulți oameni care s-au aventurat în acest an pe Via Transilvanica, iar ei ne-au povestit și de lucrurile bune și de cele mai puțin bune pe care le-au experimentat în această aventură.

„Teama de urși există, mai ales acum”

Via Transilvanica. FOTO: Alexandra Simion

Alexandra Simion îmi spune că atât ea, cât și soțul ei iubesc România și sunt exploratori de cursă lungă cu mașina, cu rucsacul în spate, în alergare sau cu bicicleta. Imediat ce au aflat de proiectul Via Transilvanica au spus „da” provocării de a-l străbate de la un capăt la altul.

„Anul acesta am plecat în explorare pe traseul Via Transilvanica cu gândul că vom parcurge toată Bucovina. Ploaia ne-a pus bețe în roate și am parcurs doar porțiunea Putna- Sucevița. Dar ăsta e doar începutul, acum că am devenit parte din poveste.”

Alexandra îmi mai spune că anul trecut ei au mai parcurs o altă bucată, o mică parte din Terra Saxonum, între Saschiz și Cloașterf. Ea a alergat, iar soțul ei a mers cu bicicleta. Au trecut prin satele Putna, Sucevița, Vatra Moldoviței, Saschiz și Cloașterf.

„Deocamdată am adunat doar 30 km de Via Transilvanica. Acum, că entuziasmul a crescut, avem ceva planuri pentru toamnă.”

În afară de munți, peisaje și sate, Alexandra îmi mai spune că cei care merg pe Via Transilvanica se pot bucura și de conexiunea cu oamenii locului, dar și de produsele locale și de tradiții și obiceiuri românești. În plus, călătorii pot descoperi și biserici fortificate și mănăstiri, locuri incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO sau rezervații naturale, dar si localuri cochete.

Despre cât de periculos e traseul, Alexandra spune: „Adevărul este că experiența noastră minimă pe „Drumul care unește” a fost liniștită. Cărările Via Transilvanica sunt foarte bine întreținute și marcate, iar bornele sunt amplasate din kilometru în kilometru. Dacă mergi echipat corespunzător, nu sunt riscuri de accidentare.

Noi nu am avut probleme cu câinii de la stâne, iar oamenii pe care i-am întâlnit au fost foarte deschiși și amabili să te îndrume, să te încurajeze sau să te pună în gardă. Cred că este importantă citirea indicațiilor din ghidul drumețului înainte, iar aplicația VT instalată pe telefon poate fi un ajutor în plus.

La intrarea în pădure, după km 10, între Putna și Sucevița, am văzut urme proaspete de urs chiar pe cărare, dar nu au fost nici un fel de probleme. Am făcut gălăgie și am grăbit pasul. Teama de urși există, mai ales acum. Cred că ăsta ar fi cel mai mare pericol… prezența urșilor.”

Alexandra a mai scris despre experiența ei pe Via Transilvanica și pe blogul personal.

„Nu mi se pare deloc ok să faci acest traseu singur sau în doi, cum am fost noi”

Satul Sadova, Bucovina. FOTO: Mihai Popescu via Facebook

Mihai Popescu a fost și el anul acesta pe Via Transilvanica, iar experiența lui pe traseu a fost un pic diferită de cea a Alexandrei. „În ultimii doi ani am tot mers pe munte din lipsă de altceva, din cauza pandemiei, și am decis că Via ar fi fost un fel de culminare a eforturilor mele. Voiam să mergem de la Putna la Piatra Fântânele (base campul Via Transilvanica), în jur de 150 de km.

Până la urmă au fost vreo 130, plus microbuz, că nu am mai putut din cauza vremii și a accidentărilor. Am fost la Putna, Sucevița, Vatra Moldoviței, Sadova, Fundul Moldovei, Pasul Mestecăniș, Vatra Dornei, Poiana Negri, Piatra Fântânele.”, îmi spune Mihai.

Tot el este de părere și că traseul este „mult mai periculos decât spun munțomanii care-s mai poetici de felul lor”. „Eu-s destul de cinic. A fost greu. Ne-au urmărit constant câinii ciobanilor și ne-au cam ignorat urletele de „ia-ți câinii”. Din fericire, ne-au ajutat fix când eram înconjurați de vreo opt și nu aveam nicio șansă de scăpare.

Tot ciobanilor le-aș reproșa faptul că am sărit mai multe garduri pe acest traseu decât am sărit toată copilăria. E un contrast între oamenii din sate, care nu știu cum să te mai ajute, și ciobanii, care îți dau senzația că n-ai ce căuta acolo și că e al lor tot muntele.

Aș sublinia că nu mi se pare deloc ok să faci acest traseu singur sau în doi, cum am fost noi. E de grup mare, ca să fiți în siguranță. Traseul în sine e destul de abrupt, cu multe drumuri de TAF pe care te poți accidenta și pe care se umflă noroiul de la ploi, el trece și prin pârâuri care dacă-s umflate de sunt aproape nepracticabile.

Cu mici excepții nu ai refugii în caz de ploaie sau ceva p-acolo vreme de zeci de kilometri, probabil au fost unii din cei mai sălbatici munți pe care i-am văzut în România, din punctul ăsta de vedere.

Nu mi se pare deloc pentru toată lumea, dovadă că nu prea mi-a plăcut per total experiența. E spectaculos de frumos totul, dar acele peisaje idilice vin la pachet cu niște costuri fizice și mentale, care pe mine mai mult m-au băgat la loc în depresie decât să-mi dea vreo mare revelație.”

Dar experiența pe Via Transilvanica a fost o ocazie pentru Mihai să facă o incursiune și în zone din țară mai puțin vizibile: „Vezi o altfel de Românie. Una destul de înstărită raportat la satele din sud, cu locuințe extrem de frumoase, oameni incredibil de săritori, care te așteaptă cu afinată, SUV-uri la fiecare poartă, dar tot blocați în tradiții: nu prea vorbesc cu femei, se supără pe oamenii care muncesc în zile de sărbătoare, de ce n-ai copii, de ce nu vizitezi și mânăstirile etc.”

„Dacă ești bine echipat și pregătit pentru ploi, noroaie, teren și vreme mai puțin prietenoase, poți evita ușor accidentele”

Bogdan Veselovski (aka Smiley Traveler) este unul dintre cei care au parcurs tot traseul (cel marcat până la data de 1 iulie), adică mai bine de 700 km, de la Putna la Micăsasa, județul Sibiu, plus etapa Cerna (Drobeta Turnu-Severin – Valea Cernei).

„Am simți nevoia de a fi liber și în comuniune cu natura în timp de pandemie și totodată am vrut să redescopăr țara și să testez ospitalitatea proverbială românească. În al doilea rând, având experiența de pe Camino de Santiago, am fost împins și de curiozitate”, îmi explică Bogdan ce l-a determinat să facă acest lucru.

„Pe lângă natură și localitățile care te îmbogățesc cultural, întâlnirea cu localnicii face Via Transilvanica specială.”, îmi mai spune el. De asemenea, despre cea mai frumoasă amintire de pe traseu, Bogdan spune că e dificil să aleagă una singură și totuși o face:

„Voi aminti de cele două zile petrecute într-un hambar cu fân adăpostindu-mă de ploaie și de ospitalitatea de care am avut parte din partea localnicilor: am fost invitat în casele oamenilor, așezat la masă, cinstit cu brânză de ciobani, sau cu un pahar de vin sau palincă de săteni.”

În ceea ce privește dificultatea, Bogdan susține că Via Transilvanica este un traseul accesibil tuturor. „Dacă ești bine echipat și pregătit pentru ploi, noroaie, teren și vreme mai puțin prietenoase, poți evita ușor accidentele. În ceea ce privește animalele, eu am văzut vulpi, iepuri, căprioare, ciute, mistreți și m-am întâlnit chiar și cu ursul în Harghita, fără sa am parte de vreun incident.

Dimpotrivă, m-am bucurat că am avut șansa de a observa animalele în mediul lor natural. În mod normal, un animal sălbatic se teme de om, mai ales dacă facem zgomot. Iar în ceea ce privește stânele, dacă îți vezi de drum, vorbești cu ciobanii, strigi “ni, la oi” câinilor și nu ai frică, n-ar trebui să fie vreo problemă.”, spune el.

„Nu-mi venea să cred ce țară frumoasă aveam”

Ami (Ami Traveler) a aflat prima dată de Via Transilvanica prin 2018 și a vrut chiar atunci să-l ia la picior, mai ales că văzuse la alți youtuberi (CETATEANUL CARPATIN) cum e pe traseele făcute în Bucovina și Ținutul de sus sau Colinele Transilvaniei.

„Eram fascinat de ce filma omul și prin ce locuri călătorea prin România. Nu-mi venea să cred ce țară frumoasă aveam și eu încă nu o cunoșteam, dar când a apărut pandemia a trebuit să renunț la călătoria mea spre Via Transilvanica.

Pe Instagram și Youtube îl urmăream și pe Smiley Traveler, un alt călător mai pe stilul meu. Era un om care călătorea prin multe țări. Îmi doream din suflet să-l cunosc personal. Anul acesta ne-am întâlnit și ne-am cunoscut și am și am băut și berea aia și am călătorit împreună pe VT. Am rămas și buni prieteni.”

Rutele pe care le-a parcurs Ami sunt: Traseul Bucovina și trei etape din Ținutul de sus.

„M-am oprit în Bistrița Bârgăului, am fost și pe Terra Saxonum. Kilometri parcurși: 379. Am trecut prin multe sate și cătune și poienițe, stâne. În mare parte traseul Via Transilvanica te plimbă mult prin păduri sălbatice, mai ales Colinele Transilvaniei – Terra Saxonum.”

Cel mai mult i-a plăcut Bucovina, unde a și văzut cele mai multe animale sălbatice: „Am întâlnit, ciute, iepuri, veverițe, vulpi. Cu Moș Martin eu nu m-am întâlnit, iar cu câinii de la stână nu am avut probleme, mereu i-am trimis la oi pe un ton mai ridicat.”

Cu toate acestea el nu recomandă să pleci la drum fără spray de urs, fluier sau petarde.

Despre ce poți vedea pe Via Transilvanica în afară de peisaje, Ami spune: „Mănăstirile din Bucovina, cele din patrimoniul UNESCO, mai ales, și bornele de pe VT sunt faine, fiecare bornă e sculptată și unică. Cine ajunge până la Tășuleasa Social o să găsească meșterii artiști care sculptează bornele. A, și Mocanița Huțulca din Moldovița, Muzeul Ouălor Încondeiate de Lucia Condrea din Moldovița.

Însă toate mănăstirile de pe Via Transilvanica le-am vizitat. Recomand pentru orice drumeț să le viziteze, oricum traseul trece pe acolo.”

Ami îmi mărturisește că, în general, a dormit doar la cort, prin curțile oamenilor, ale bisericilor, în cabane părăsite, în curțile pensiunilor, într-un parc de copii, la marginea satelor, lângă un „grajd de porci” și în curtea unei mănăstiri.

„Un loc superb de dormit, bineînțeles, și acolo tot la cort, e în satul Șapartoc. Din câte am aflat, în sat mai trăiesc doar 28 de persoane. Locul unde am dormit se numește Șapartoc Traditional Romanian Village, un loc de vis. Acolo îi găsiți pe Radu și Andrea Moldovan, oameni gospodari, de la ei primiți și ștampila Sapartoc pentru carnetul drumețului.

O altă experiență faină am avut atunci când am dormit două zile într-un hambar cu fân în satul Spărturi, acolo a fost o experiență chiar de neuitat.”

Un alt lucru care i-a plăcut mult a fost interacțiunea cu localnicii. „Jos pălăria, de la fiecare am primit câte ceva, apă, socată și de-ale gurii. Ciobanii, dacă stai de vorbă cu ei, te primesc la ei și-ți oferă caș, urdă, brânză, ce produc ei la stână.

De exemplu, am primit de la un cioban, îl chema Marcu, înainte de satul Mălâncrav, caș de vreo 3 kg. În Florești, la prima casă pe dreapta, la Florin, care are și stâna de pe coline, am primit urdă, roșii, pâine și socată. La fel și primarul Daniel Tudor Mihalache din Copșa Mică, am primit din partea lui prăjituri la pachet și suc de socată și ștampila cu Axente Severe. Peste tot am dat de oameni buni.”

Legat de pericol, Ami susține și el că nu ar recomanda să pleci de unul singur pe traseu dacă nu ai experiență. „Eu pe Coline Transilvaniei nu am întâlnit niciun drumeț cu rucsacul în spate, am întâlnit doar un grup de bicicliști, dar cred că mergeau pe un drum marcat de biciclete care se intersecta și cu VT.”

De asemenea, printre recomandările sale se numără și crema anti-căpușe sau țânțari, plus o cremă de picioare diclofenac unguent, plasturii sunt obligatorii și o mică trusă medicală.

Ami mi-a mai spus că mai sunt multe de povestit și că vrea să se reîntoarcă pe Via Transilvanica în toamnă. Deocamdată el a făcut o pauză pentru că a vrut să meargă și pe munți.