Mica istorie a bacalaureatului romanesc

Zilele acestea se desfăşoară examenul de bacalaureat. Tinerii liceeni se pregătesc, fiecare după puterile şi judecata sa, pentru a face faţă acestei încercări, la fiecare probă, orală sau scrisă. Unii ştiu de pe acum ce ar vrea să facă în viaţă, alţii vor să aibă diploma şi o să vadă ei mai apoi, alţii îşi zic senin că ”tre’ să o fac şi p’asta, nu contează cum”. Motive şi abordări diferite ale aceluiaşi moment. De cealaltă parte, statul care a tot introdus schimbări de-a lungul timpului, indiferent de guvernare; profesorii, care-şi cunosc elevii şi ştiu cam ce este în spatele fiecărei note; şi, nu în ultimul rând, părinţii, care nu se pot situa decât în 2 extreme: supraestimarea sau subestimarea puterilor copilului lor. Dar, la ce ar trebui să se aştepte societatea? La nu prea mult pentru că simularea a fost o nouă lovitură pentru sistemul educaţional românesc. Astfel, la nivel naţional, din elevii clasei a XII-a: 52, 8 % au luat note peste 5 la limba maternă şi 42, 51% la proba obligatorie a profilului (matematică sau istorie). Cu alte cuvinte, doar jumătate din elevi ştiu să vorbească, măcar cât de cât, româneşte şi tot dintre aceştia nici măcar jumătate nu au o suficientă stăpânire a legilor matematicii sau a cunoştinţelor propriei istorii. De fapt, dacă stăm să ne gândim s-ar putea să nu fie nici măcar atât pentru că există şi procentajul erorii: elevi care au reuşit să copieze, profesori care au ”umflat” notele pentru ca liceul de care aparţin să nu pice prost sau chiar un mic ”ajutor” complice al profesorului către elev. Desigur, există întotdeauna argumentul că subiectele pot fi prea grele şi, e adevărat, unii elevi sunt mai buni la o materie decât la alta. Dar să nu poţi lua un 5 la limba română, la limba ţării în care trăieşti? Şi astfel ajungem la un singur cuvânt menit a descrie situaţia: lamentabil. Însă, ne întrebăm: ce se vrea a fi până la urmă acest examen de bacalaureat?

Ce au vrut înaintaşii

În România, acest examen a fost introdus în 1925, prin legea emisă în timpul ministeriatului lui Constantin Angelescu, publicată în ,,Monitorul Oficial” din 8 martie. Scopul stabilit atunci era unul clar: ,,de a verifica cunoştinţele dobândite de elevi la materiile de studiu cele mai importante şi de a dovedi influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării lor” (art. 19C). Cu alte cuvinte, punerea la încercare a capacităţii de sinteză şi de analiză interpretativă. Examenele se desfăşurau în 2 sesiuni: de vară (25 iunie–10 iulie) şi de toamnă (15–30 septembrie), legea prevăzând existenţa unor comisii instituite de minister în oraşele reşedinţă ale regiunilor şcolare. Aceste comisii erau formate din 7 persoane: 6 din profesorii titulari şi 1, care îndeplinea şi funcţia de preşedinte, ales dintre ,,membrii corpului didactic universitar, profesor, agregat sau conferenţiar definitiv de la Facultatea de Litere sau de Ştiinţte” sau dintre foştii inspectori şcolari. Şi aceasta deoarece s-a urmărit de la bun început ca din rândurile absolvenţilor, doar vârfurile să poată intra în ciclul următor, la facultate. Existau 6 regiuni şcolare: Bucureşti (incluzând şi Ploieşti, Buzău, Focşani, Brăila, Galaţi, Tulcea, Constanţa, Târgovişte, Piteşti, Turnu Măgurele), Cluj (incluzând Turda, Dej, Deva, Blaj, Sibiu, Tg. Mureş, Braşov, Sighişoara, Carei), Iaşi (incluzând şi Bacău, Piatra Neamţ şi Bârlad), Timişoara (incluzând şi Oradea, Arad), Chişinău (incluzând şi Cetatea Albă şi Bălţi) şi Cernăuţi (incluzâmd şi Suceava). Pentru a exemplifica, alegem o comisie din Bucureşti, sesiunea de vară 1934. Localul examenului a fost liceul Matei Basarab, iar din comisie făceau parte: preşedintele, istoricul de la Universitatea din Cluj, ulterior reputat bizantinolog şi academician, Nicolae Bănescu; la lb. română, G. Nedioglu, prof. în Bucureşti; la lb. franceză, Iulian Stănescu, prof. la Turnu Măgurele; la filosofie, D. Papadopol, prof. la Turnu Severin; la geografie, M. Iacob, prof. în Bucureşti; la matematică, M. Stoicescu, prof. în Bucureşti; la fizică, I. Nanu, prof. în Bucureşti; la lb. latină, A. Moşoiu, din Ploieşti. Aducerea profesorilor din provincie urmărea o cât mai mare obiectivitate, dar şi testarea unei omogenităţi a cunoştinţelor. Prin lege, ,,materiile fundamentale” erau: limba şi literatura română, istoria românilor, geografia României, instrucţia civică, o limbă modernă (la alegere). La acestea se adăugau ,,două materii speciale”, în funcţie de liceu. În perioada interbelică au funcţionat 4 tipuri de liceu: industrial, economic, pedagogic şi real-umanist, existând în jur de 450 de astfel de unităţi. Apoi, imediat după război, fiind un timp nu numai al tranziţiei politice, dar şi sociale şi culturale, s-au redus numărul de licee (afectat şi de o micşorare teritorială), dar şi tipul lor, rămânând doar pedagogic şi real-umanist. Mai târziu, în perioada comunistă se observă o evoluţie interesantă. Se ajunge de la 3 tipuri (pedagogic, real-umanist şi de artă) pentru anii ’50–’60 la 11 (industrial, de chimie industrială, agro-industrial, silvic, economic, sanitar, pedagogic, de artă, de matematică-fizică, de ştiinţe ale naturii şi de filologie-istorie), specific în special pentru anii ’70-’80.

Şi ce a ieşit

Fiecare regim politic a tratat problema învăţământului în mod diferit, în funcţie de politica şi interesele vremurilor, fapt care s-a văzut în ce-i priveşte pe absolvenţi. Generaţia din interbelică a urmărit o creştere calitativă a şcolii, dând prioritate în special mediului urban. Nu se poate vorbi neapărat de o neglijare a satului sau a provinciei; fie şi numai dacă ne gândim că şcolile Moldovei, Ardealului sau Banatului au dat numeroase personalităţi. Primele rezultate după introducerea bacalaureatului au fost dezamăgitoare, deşi societatea se aştepta la aşa ceva. În 1925, din cei prezentaţi la examen, au reuşit 48,5%, iar în 1926, 52,7%. Imediat după aceea, sistemul educaţional a intrat în acţiune, s-a repliat şi s-a reuşit performanţa ca în perioada 1931–1933 promovabilitatea să atingă şi să depăşească 70%. Comunismul a adus un nou factor al ecuaţiei: cantitatea. Un număr din ce în ce mai mare de copii înscrişi la liceu, care să atragă după sine şi o creştere a promovabilităţii într-un regim ce se dorea performant prin raport nu numai la Occidentul burghez, dar şi la ceilalţi asemeni lui din blocul sovietic. Astfel, dacă în 1939 erau 7 176 elevi înscrişi în învăţământul liceal, în 1950 avem mai mult decât dublu (14 795), în anii 1966–1970, 384 793 elevi, iar în 1976–1980, 673 086 elevi. Bineînţeles, numărul de licee a crescut şi el ca şi tipul lor, după cum am văzut anterior. Nu şi numărul de profesori prin raport la numărul de elevi. Sunt aceste generaţii mai bune decât cele din perioada interbelică? Sunt, bineînţeles, mai specializate pentru că ,,omul nou” era unul proletar, care trebuia să corespundă unei ideologii, însă întrebarea rămâne pentru că ceea ce trebuie să luăm în considerare este ”produsul” fiecărei perioade: personalităţi, opere, creaţii, în fiecare domeniu.

Azi, totul pare în derivă, cu schimbări care se succed rapid, cu proiecte diferite. Se pot reproşa multe generaţiilor anterioare şi, dacă acum considerăm perioada interbelică ”epoca de glorie”, nu trebuie să uităm un lucru. Din punct de vedere al marilor proiecte, al proiectelor ”de ţară”, pe termen lung, a existant o constantă, indiferent de guvernare şi de confruntările politice, iar aceasta s-a manifestat inclusiv în educaţie. Doar totalitarismul a întrerupt această direcţie şi, înainte de comunism, ar trebui să amintim regimul antonescian şi implicarea sa într-o favorizare a filosofiei ca disciplină, dat fiind că ministrul era Ion Petrovici. Revenind însă la contemporaneitate, din ce în ce mai multe ”experimente” demonstrează precaritatea cunoştinţelor multora dintre liceeni. Unele probleme pot fi uşor corijate, dar a nu şti ce este acela un personaj istoric, a crede că Vlad Ţepeş este un individ similar lui Damon sau Stefan din ,,The Vampire Diaries” sau atracţia şi chiar aprecierea unor regimuri totalitare, ridică un semn de întrebare; ba chiar mai mult, semnalează un pericol. Nu mai amintim de ”perlele” în ce priveşte literatura română sau lipsurile în ce o priveşte pe cea universală. Dar, legat de acestă situaţie, este, totuşi, un cerc vicios: profesori, de cele mai multe ori slabi (mulţi abia trecând de 5 la examenul de titularizare) – salarii mici – condiţii proaste – interes scăzut. Desigur, nimic bun şi durabil nu poate fi întreprins fără a lucra responsabil la fiecare dintre aceste verigi. În aceste condiţii, zilele acestea se propune atingerea unui ,,mediu plus”. Dar, ne punem întrebarea: ,,mediu plus” raportat la ce anume? La situaţia existentă? E bine astfel?

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro