Mr. Muscle, doctoratul și arestarea Legii

În perioada sărbătorilor, lumea universității românești a fost încă odată bulversată de alte modificări ale acum de nerecunoscutei Legi a Educației. Pentru că Educația este mereu de domeniul urgenței. Drept pentru care sunt emise ordonanțe de urgențe. Educația este mereu o urgență pentru că aproape niciodată nu este timp pentru a o gândi ca lumea. Eforturi notabile, chiar dacă imperfecte sau nefinalizate, au fost, totuși, întreprinse de Mircea Miclea sau Daniel Funeriu. Educația e, însă, o urgență și atunci când trebuie albite pete negre academice. Prevederea din recenta ordonanță, firește, de urgență, adaugă încă un episod din serialul “Mr. Muscle”: când e nevoie de desfundat ceva în domeniu, soluția salvatoare este o prevedere legală urgentă, un consiliu academic desființat pe loc. Cu alte cuvinte, legea este arestată în folosul beneficiarului guvernamental. E deja cunoscută mișcarea dibace a unui posesor de titlu doctoral care, pe Facebook (!), îi scrie rectorului Universității din București, de fapt îi “notifică”, că renunță la titlul de doctor. Absurditatea gestului e în logica dibace: renunț, deci doctoratul plagiat nu mai există și, când vor veni vremuri mai bune, mă voi apuca din nou de doctorat. Atare bufonadă mai rar! Imediat, dl. ministru proaspăt numit spune – precum artiștii aceia de mâna a șaptea pe care nu-i îndrăgește nimeni – că, la cererea “publicului”, a pus la cale o ordonanță de urgență care să creeze cadrul legal pentru ca doritorii de lepădarea doctorală să poată să se lepede cu conștiința împăcată. În afară de dibaciul, nimeni nu ceruse asta. Din spirit de solidaritate guvernamentală sau de demnitar, ar fi îmbucurător dacă și alții, măcar unul-doi, ar da înapoi titlul de doctor ca să nu îl lase în offside pe dibaci.

În rezumat: prevederea din această ordonanță este o rușine. Ea dovedește încă odată complicitatea la nivel guvernamental pentru a face lucruri rele. Când vrei să albești o rufă murdară, pui un detergent, un înnălbitor în apă, și lași “mașina” să facă treaba. Și în acest caz e la fel: “mașina” guvernamentală s-a pus în mișcare, înnălbitorul e prevederea din recenta ordonanță iar rezultatul e cel pe care îl vedeți. Legea e arestată în folos personal. Adică: o prevedere care să permită ieșirea celor care plagiază din situația de a recunoaște acest lucru prin simpla lor cerere de renunțare la titlu. Recenta prevedere creează, s-o mai spun, o situație gen reacție în lanț. Foarte neplăcută și cu consecințe greu de evaluat acum. Să le vedem atât cât pot fi văzute acum.

Faci cererea la minister că renunți la titlul de doctor. Ministerul nu are acum o metodologie privind acest gen de situații. Dar o s-o aibe, probabil. Cândva. Bun. Cum se ajunge aici? Atunci când comisia de susținere a tezei de doctorat a consemnat public că ți-a acordat titlul de doctor iar procesul verbal cu acest “verdict” împreună cu toată documentația doctorandului respectiv va ajunge la Consiliul Național pentru acordarea titlurilor academice (pe scurt CNATDCU). E validată acolo după verificări și, ca să n-o mai lungesc, la final, ministrul va semna acordarea titlului. El face acest lucru și pentru mulți alții astfel încât rezultă o lista cu cei/cele cărora li s-a acordat titlul, anexă la un ordin de ministru, care va apărea în Monitorul Oficial. Ca să anulezi un titlu acordat cuiva care se găsește pe o o listă, cum faci?, anulezi lista?, dai o altă ordonanță prin care “ștergi” numele de pe listă? Chiar nu știu cum se va proceda pentru a finaliza această operațiune de curățare a petei guvernamentale.

După apariția ordinului, ești doctor…cu acte în regulă. Adică, poți beneficia de un spor salarial de 15%, poți accede pe o poziție academică superioară (valabil până în 2011, căci după, nimeni nu mai poate intra în universitate dacă nu și-a luat doctoratul), poți accede la o profesie, alta decât cea de universitar) care cere musai doctoratul. Cine renunță acum la titlul de doctor se va găsi în neplăcuta situație de a da înapoi ceea ce a primit pe baza titlului de doctor obținut fraudulos. Căci plagiatul este o fraudă academică. Dar, mai grav, apare dubiul privind activitatea conducătorului științific al doctorandului respectiv și, după 2011, a comisiei de îndrumare și de susținere care au validat parcursul doctoral. Astfel încât, un plagiat dovedit în cazul unei teze de doctorat are consecințe neplăcute, provoacă neîncredere în opinia publică – mai ales când e vorba de persoane cu mare vizibilitate publică, guvernanți, politicieni, demnitari (aceștia din urmă sunt, în continuare, protejați discriminatoriu de prevederile unei alte ordonanțe a guvernului, 28/2011) – în ce privește corectitudinea standardelor academice de cercetare, morale și de integritate.

Nu numai politicienii, demnitarii comit plagiat în tezele de doctorat. Dar ei/ele sunt ținta privilegiată din rațiuni politice. Ar fi trebuit să știe, când s-au grăbit să obțină titlul de doctor, că , dacă au fost incorecți, vor suporta consecințe și de acest gen. Când furi, nu poți avea scuza că nu ai știut că furi (decât în anumite situații foarte speciale). Dar când iei textul altuia și îl folosești ca și cum e al tău, produci o fraudă academică. Chiar dacă pui la urmă, în bibliografie, numele autorului și lucrarea din care ai luat. Căci nu se știe care e textul tău și care este al celuilalt. Nu există nicio justificare academică prin care să recurgi la copiere ilicită, la plagiat. Faptul este incriminat de toate universitățile. Nu contează cât ai furat, contează că ai furat. Dar procedurile de furt în zona academică sunt mai sofisticate decât simplul plagiat. Prevederile anti-plagiat din regulamentele universitare sau din lucrările de specialitate (vezi Dorel Isoc, de pildă) listează multe dintre ele. De pildă, traduci în română dintrun autor și folosești traducerea în teza ta de doctorat fără să pui ghilimele sau să indici că textul cutare e, de fapt, din opera străinului tradusă în românește. Sau: scrii ”după cum scrieX” și, în continuare, scrii tu, dar nu marchezi unde se oprește ce a scris X și unde este textul tău. Sau: “croșetezi”. Adică iei de mai multe ori fraze din același autor sau din mai mulți și le insertezi în textul tău fără să le atribui autorilor respectiv astfel încât rezultă că tot textul e al tău. Sau: parafrazezi astfel încât devine incertă granița între ceea ce a scris cineva și ce ai scris tu. Ș.a.m.d.

Partea proastă e că despre plagiat se vorbește public numai în aceste cazuri, ale politicienilor, demnitarilor, guvernanților, în cazul figurilor publice, deci. Comisia de Etică a unei universități este obligată să se autosesizeze în aceste cazuri. Nu cred că o face de fiecare dată și peste tot. Dar această comisie examinează și cazuri de plagiat care nu apar în public întrucât regulamentul său nu permite acest lucru. Comunitatea academică, în cazul facultății X, de pildă, este înștiințată despre malpraxisul academic constatat când e vorba de un cadru didactic al său. Există sancțiuni prevăzute de aceste regulamente.

Cred, însă, că sancționarea nu este prioritatea în materie de respectare a standardelor morale, de integritate universitară. Prioritară este revizuirea standardelor doctorale astfel încât un anume mod al complicității să nu mai favorizeze teze de doctorat slabe, mediocre, fără niciun grad de noutate, teze care sunt uitate din chiar momentul finalizării lor. Teze care nu produc nimic sub raportul cunoașterii. Teze care nu certifică abilități, excelență în cercetare. teze care nu propun nimic, teze care …nu susțin vreo teză. Teze care sunt, mai ales în disciplinele socio-umane, conspecte înșirate fără vreo contribuție personală. Asimilarea unei bibliografii fără propunerea unei teze, fără, adică, să spui clar care e teza pe care o susții prin lucrarea ta, nu certifică un nivel de cercetare acceptabil. De fapt, de ce faci o teză de doctorat?

Școlile doctorale au o responsabilitate specială, în contextul public al acestor cazuri mai vechi de malpraxis academic aduse de media la lumină acum. Ele ar trebui să facă mai transparent, mai competitiv parcursul doctoral. Ideea de cercetare, mai ales în zona științelor socio-umane, unde esențială este cultura textului, ar trebui să fie mai eficient pusă în valoare în raport cu ideea de conspectare a lucrărilor altora. Fără îndoială, aceasta din urmă are justificarea ei, dar nu cred că trebuie să dețină prim-planul unei teze de doctorat. Situația multor teze din învățământul de tip vocațional, de pildă, este mai gravă. Aici este o inadecvare de fond a conținutului curicular la forma doctoratului. Este absurd să ceri unei actrițe, unui actor, unui regizor să scrie o teză de doctorat ca orice filolog, de pildă, să facă cercetare de tip filologic atunci când profesia sa este una care nu se bazează pe scris, ci pe interpretare expresivă. Aici cercetarea este de alt ordin, implică ideile de corp, spațiu, creativitae, interacțiune cu publicul, proces imaginativ. Pentru creatorii și interpreții din teatru, coregrafie, scenografie ar trebui pus la punct un alt mod care să le permită să funcționeze ca și cadre didactice în departamentele, facultățile sau universitățile de profil. Asumarea de către România a “procesului Bologna”, grăbită, “înghițită” aproape pe nemestecate, a pus învățământul nostru vocațional (și nu numai) în situații neconforme cu propriul său specific.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro