N-a fost o gafa

Dupa parerea mea, interventia stupefianta a d-lui Iliescu in favoarea celor doi derbedei de la SPP n-a fost o gafa sau o simpla eroare. A fost ceva foarte serios care merita, cred, o discutie pe marginea a cel putin doua chestiuni. 1) Cui trebuie sa fie loial un presedinte, apropiatilor sai ori Constitutiei pe care a jurat? 2) intre ce limite trebuie sa functioneze autoritatea statului?

Am mai avut ocazia, deloc placuta, de a observa ca d-l Iliescu are o foarte stranie conceptie asupra loialitatii ca virtute. Ceea ce as vrea sa adaug acum e ca presedintele se incapataneaza sa transforme aceasta conceptie in „stil“ si ca nu-i pasa de diferenta dintre un director de editura, care-si ocrotea de orice intemperii subalternii, si obligatiile care-i revin la Cotroceni.

E foarte frumos din partea d-lui Iliescu ca a reusit, pe unde a trecut, sa fie o „closca“ protectoare. Ca prim inalt functionar public, trebuia sa respecte, insa, alte rigori. Pe care nu le-a respectat.

In toate scandalurile in care au fost amestecati apropiati ai sai, indiferent cum s-au numit, Dan Iosif sau Corina Cretu, n-a existat unul in care d-l presedinte sa dea prioritate principiilor. L-a aparat pana in panzele albe, impotriva evidentelor, pe un plagiator, doctorul Beuran. N-a vrut sa ia in seama dezvaluirea unor „gainarii“ ale d-nei Puwak.

S-a opus cat a putut inlaturarii d-nei Stanoiu de la Justitie, in ciuda semnalelor negative, venite inclusiv de la Bruxelles.

S-a aratat, in repetate randuri, scarbit (si-l cred) de hotiile nerusinate care au transformat Romania in tara cea mai corupta din Europa, dar, din slabiciune sau din alte motive pe care prefer sa nu le prezum, a evitat sistematic, cu o pudoare grea de consecinte, sa-i deranjeze pe marii corupti cu vreo aluzie concreta.

Acum, pornit sa bagatelizeze indignarea starnita de cei doi derbedei de la SPP, ne spune ca „nu e bine pentru imaginea institutiei ca oamenii sa se manifeste cu brutalitate“. N-o fi bine, in principiu. Dar, sa ma scuze d-l Iliescu, SPP nu e un serviciu privat de gorile, pe care-l plateste din banii sai. E un serviciu platit din banii nostri.

Are, deci, obligatii nu numai fata de cei pe care-i apara. Si, oare, „imaginea institutiei“ e problema? Eu credeam ca problema e ce se afla dincolo de fatada. Or, am motive sa cred ca SPP, ca garda pretoriana, s-a intors la unele mentalitati si naravuri ale Securitatii. O vreme, dupa revolutie (sau ce dracul a fost in decembrie ‘89), pretorienii au fost complexati.

Apoi, si-au revenit. Daca prin anii ‘90, tignalele care te somau sa tragi pe dreapta, cand trecea o coloana oficiala, erau civilizate, acum sepepistii racnesc din adancul bojocilor sa inlemnesti cand iti fac ei semn cu batul. Si pot sa-l asigur pe Ion Iliescu ca altfel se vede mitocania lor din singuratatea sa militarizata si altfel de pe trotuar.

Unica noutate, datorata democratiei, e ca in nici una din masinile de escorta nu se mai vad, ca altadata, cainii lui Ceausescu.

Mai zice d-l presedinte ca „isprava“ celor doi derbedei de la SPP „e un accident care se petrece, de regula, in viata“. Accident? Un act huliganic facut sub autoritatea statului se cheama „accident“? Si in ce „viata“? In a „noastra“ suntem in totala nesiguranta pe strazi. Inclusiv cand derbedeii sunt ai statului.

Intr-o singura privinta sunt de acord cu Ion Iliescu. Il citez: „Probabil ca baietii aceia (ador acest eufemism!) au avut si ei motivatia lor, ca nu de nebun un om se repede sa-l loveasca pe altul“. Sigur ca aveau „o motivatie“.

Si-au inchipuit (si nu intamplator, e rodul unei „educatii“ preluate de la Securitate) ca SPP e o garda pretoriana care-si poate permite absolut orice.

Daca Ion Iliescu isi inchipuie ca, prin ceea ce a spus, a avut o atitudine „umana“, se insala. Din punctul meu de vedere, ea a fost „cinica“.