Ne putem aştepta ca statul să meargă bine dacă este condus precum o companie aflată la limita falimentului?

Domnul Ionescu e antreprenor. Produce pantofi pe care îi vinde și în țară și la export. Știe că, după ce recepționează pielea – materia lui primă -, are 60 de zile pentru a-și plăti furnizorul. Mai are cheltuieli cu utilitățile, iar în fiecare lună are de plătit salariile angajaților săi. Nu-și permite să livreze produse de calitate slabă, întrucât și-ar pierde clienții și ar închide apoi firma. Nu mai angajează în firma lui pe pile, ci doar pe competențe, pentru că, altfel, tot spre faliment s-ar îndrepta. Deși el nu înțelege cum și-ar putea conduce altfel afacerea, de ani buni tot citește în presă și vede la TV cum Statul livrează servicii slabe, gâfâie atunci când vine vorba să facă plăți şi numește tot felul de oameni slab pregătiţi în fruntea diferitelor instituții.

Brusc, dl. Ionescu se întrebă dacă nu cumva Statul ăsta poate fi privit ca o firmă care trebuie să facă performanță pentru a nu dispărea?

„La mine în firmă”, îi spunea deunăzi domnului Georgescu, „dacă nu am performanță, dacă nu sunt în cele din urmă eficient si competitiv, dispar! Dar dacă ne gândim la Stat ca la o companie care trebuie manageriată, ce constatăm? Performanța serviciilor publice este de multe ori discutabilă, evaluarea politicilor publice și a funcționarilor publici este greoaie, dar auzim în continuare că se doreste un Stat modern, eficient, profitabil și cu datorii cât mai mici.”

Domnul Georgescu s-a uitat lung la prietenul său Ionescu și l-a luat din prima: „Te înțeleg, dar nu ține comparația! Firma e firmă, Statul e Stat! Firma are asociați sau acționari. Statul ce acționari are?”

„Populația!” zice spontan Ionescu. „Românii sunt asociații sau acționarii acestei companii căreia îi spunem România. Ca orice asociat sau acționar, ei sprijină prin plata de taxe si impozite managementul acestei companii. Numai că acei bani pe care îi dau acești acționari – și care nu sunt puțini – sunt folosiți contraproductiv sau risipiti de prea multe ori. Hai să-ți dau un exemplu: la firma mea am 5 linii de producție, da? Ei bine, la una dintre ele, la insistențele nevesti-mii, am angajat-o o nepoată, care îşi pierduse locul de muncă. A fost momentul de slăbiciune care m-a costat cel mai mult. Nepoata nu avea nicio treabă cu producția, linia condusă de ea livra cu întârziere produsele către alte linii. În final, una dintre comenzile de export nu a putut fi onorată la timp și a trebuit să scoatem din buzunar contravaloarea contractului. A fost singura dată când am cedat pilelor și m-am ars groaznic! De atunci n-o să mă mai vezi făcând așa ceva.”

„Bravo ție”, îi raspunde Georgescu. „Dar ce treabă are asta cu Statul?”

„N-ai înțeles”, zise trist Ionescu. „În lumea reală, cuvântul dat trebuie respectat! La noi nu e cazul. Uită-te la degringolada fiscală. Uită-te la numirile pe care le face Statul la companiile pe care le deține, sau la prelungirea inutilă a unor interimate. Uită-te la eficiența cheltuirii banului public… Păi, dacă eu aș avea un director la firma mea care să-mi facă așa ceva, a doua zi l-aș zbura!”

„Statul trebuie privit exact ca o firmă care dorește să aibă un cuvânt de spus! Poți avea perioade mai puțin fericite, pot veni uneori crize peste tine, dar deciziile trebuie luate ținând cont de interesul comun. Dar e greu de crezut că această firmă o va duce cândva bine, câtă vreme managerii ei se gândesc exclusiv la binele lor personal, în detrimentul binelui companiei şi al actionarilor săi pe termen lung!”, a mai adăugat Ionescu.