Noi impotriva noastra. Trei pericole
Lupta împotriva corupției la nivel înalt e în plin viraj. Mandatele unui președinte se încheie, mandatul altui președinte tocmai începe. Deși oamenii din fruntea instituțiilor sunt cam aceiași, scena politică este în mijlocul unor reașezări semnificative. Contextul regional are și el o influență mai mare decât am putea bănui asupra jocurilor instituționale de pe malurile Dâmboviței. Partenerii României, de când au început tulburările de la Kiev, extinse acum într-un butoi cu pulbere care amenință securitatea Europei, par a nu mai fi dispuși să lase lucrurile la voia întâmplării. Dacă vi s-a părut că există un consens, chiar cu jumătate de gură, la nivelul tuturor liderilor de partide importante, că politicul nu mai poate interveni în justiție, nici prin inițiative riscante cum au fost amnistia și grațierea, nici prin construirea de paveze în parlament pentru politicieni urmăriți penal, atunci nu v-ați înșelat, e chiar o realitate: s-a strâns șurubul de la Washington și Bruxelles.
Odată cu începerea urmăririi penale împotriva Elenei Udrea, omul politic considerat cel mai apropiat de fostul președinte, apar complicații suplimentare. Avem câteva revelații nu tocmai plăcute, care ne indică riscuri majore nu doar pentru democrația din România, dar chiar și pentru lupta împotriva corupției. Declarațiile pe care Udrea le face în faza urmăririi penale nu sunt diferite de ale tuturor celor care, aflați în situații similare, au purces la discreditarea instituțiilor statului, în speță: serviciile și parchetul. Deosebirea este aceea că fostul ministru al turismului le face din poziția unui cunoscător, al unui om care s-a învârtit în cercuri înalte și a avut acces la informații sensibile, ceea ce îi conferă mai multă credibilitate decât celorlalți politicieni și oameni de afaceri care, odată ajunși în fața procurorilor, au acuzat persecuții de tot soiul.
1.Ceea ce am observat, recunosc, cu tristețe, la o bună parte din susținătorii lui Traian Băsescu, a fost o ”răsucire” a discursului față de vremurile când Năstase, Voiculescu, Patriciu, Fenechiu și alții dădeau piept cu justiția. Pe atunci acordau tot creditul instituțiilor, SRI sau DNA, acum încep să se îndoiască. Pe atunci Kovesi sau Coldea (e drept, un personaj mai puțin mediatizat de suspecți) erau buni, acum, când Elena Udrea trebuie să dea socoteală, sunt abuzivi. Pe vremea aceea însă erau ”ceilalți”, susținătorii PSD, PNL sau telespectatorii Antena3, pentru care DNA și SRI erau instrumentele lui Traian Băsescu folosite împotriva adversarilor politici, iar Năstase și Voiculescu erau victimele unui sistem ”dictatorial”.
Ei, bine, genul acesta de piruete ale susținătorilor partizani ne indică un risc major pentru instituțiile implicate în lupta anti-corupție. Ne arată că legitimitatea lor stă pe nisipuri mișcătoare. Ne arată că, în fond, unii nu s-au bucurat că s-a făcut dreptate în cazul lui Năstase, ci că adversarul politic al lui Traian Băsescu a fost pus cu botul pe labe. Și, reciproc, cei care jubilează acum că Elena Udrea merge cu cătușe în arest, sunt prea puțin satisfăcuți de o procedură imparțială a justiției (atenție! mandatul de arestare a fost dat de un judecător), cât de faptul că adversarii PSD sunt umiliți în public. Poate că DNA și SRI vor avea în continuare aceeași cotă de susținere publică, doar că se schimbă radical compoziția susținătorilor.
Pe termen lung, o asemenea semi-legitimitate partizană a justiției va șubrezi serios instituțiile implicate și va submina, de ce nu, chiar întregul demers judiciar. E foarte adevărat că o asemenea situație este mai bună decât aceea în care fanii politicienilor, și de o parte și de alta, ar fi nemulțumiți că sunt ”luați” ai lor, pentru că atunci am avea o coaliție politică legitimă împotriva justiției. Desigur, situația ideală ar fi aceea în care s-ar amesteca mai puțină pasiune politică în acțiunile procurorilor și judecătorilor, dar asta depinde în mare măsură chiar de discursul politicienilor aflați la ananghie. Dacă în continuare aceștia își vor prezenta situația dificilă ca rezultat al unor conspirații oculte, nu putem spera la o legitimitate reală a puterii judiciare.
2. Un al doilea risc semnificativ privește coaliția ”contra-naturii” între instituțiile de forță și societatea civilă. Trebuie să recunoaștem că puterea reală a fost ani de-a rândul în câmpul politic, fie la Parlament, fie la Executiv. Nici ultimii ani nu ne-au scutit de demonstrații de forță ale politicienilor împotriva justiției. Ei au arătat că, pur și simplu, pot. Pot schimba legi de funcționare, pot schimba oameni din funcții, pot să se amnistieze singuri. O asemenea coaliție între voci influente din presă, din organizații neguvernamentale și instituțiile care veghează la respectarea legii a fost cumva singura variantă viabilă de a pune stavilă elanului politicienilor dornici să oprească sau măcar să domolească operațiunile de tip ”mani pulite”.
Pe de altă parte, în democrațiile consolidate, reprezentanții cei mai vocali ai societății civile sunt cei care cenzurează drastic actele instituțiilor de forță. Serviciile secrete, prin natura activității lor, au nevoie de control și permanentă veghe. Tot ce e secret poate ușor deveni abuziv. Procedurile judiciare sau intervențiile forțelor de ordine depășesc în multe cazuri, chiar în țările occidentale, limitele impuse de apărarea libertății și demnității individului. E rolul presei și al organizațiilor civice să semnaleze aceste abuzuri, să protesteze dacă e cazul și să aducă instituțiile în matca respectului față de drepturile fundamentale.
Noi acum suntem însă într-o situație ”total pe dos”. Acumularea uriașă de frustrare colectivă împotriva unei clase politice deprinsă cu relele obiceiuri ale corupției face ca publicul ”să ceară sânge” cu orice preț. Iar presa le dă sânge. Societatea civilă e de partea procurorilor, de multe ori prezumția de nevinovăție e pusă între paranteze.
Aici, iarăși, trebuie să fim corecți. Oamenii politici au fost cei care, pe parcursul urmăririi penale, au folosit orice mijloc pentru a se victimiza public și pentru a-și prezenta faptele în lumina cea mai blândă. Că te aperi în sala de judecată e una, când te aperi în public, dîndu-te victima unor mașinațiuni, e alta. Din acest punct de vedere, războiul mediatic a fost tot timpul disproporționat, mai ales că o bună parte dintre acuzați au avut propriile lor trusturi de presă. Așa se face că informații din dosare ”scapă” către presă, chiar înainte ca dosarul să devină public și să meargă în instanță. Dar dacă procurorii ar fi respectat cuminți ”legea tăcerii”, în vreme ce suspecții puteau să zburde în voie pe posturile de televiziune, atunci justiția ar fi fost decredibilizată înainte să se producă orice condamnare. Căci, trebuie să o spunem deschis, nu avem încă o majoritate matură, care să trateze actul de justiție ca pe un fapt de viață. Avem un public care a trăit multă vreme în telenovele politice, ușor de impresionat, mai ales dacă doar una din versiuni este la îndemână. Iar justiția are nevoie, poate la fel de mult ca și sistemul bancar, de ÎNCREDERE.
Linșajul mediatic, fie că vorbim de ”apărare” sau de ”acuzare”, este nociv pentru democrație și pentru statul de drept.
În orice caz, actuala coaliție între societatea civilă și instituțiile de forță, deși singura în măsură să ne apere de potențialele asalturi ale politicului asupra domniei legii, nu poate supraviețui la nesfârșit. Cineva, în țara asta, și nu doar Curtea Constituțională, trebuie să vegheze și la drepturile omului. Iar acum mă tem că nu prea o face nimeni.
3. În fine, un alt risc major pentru democrație se întrezărește în modificarea percepțiilor publice din această perioadă. O serie de foști demnitari sunt anchetați pentru posibile fapte de corupție din perioada 2010-2011. Unii sunt deja în faze procesuale avansate, alții sunt abia la început de drum. Se vehiculează sume exorbitante, moduri de operare, încrengături dubioase între mediul politic și mediul de afaceri. Cei doi ani sunt semnificativi în istoria recentă a României, atât pentru politicile de austeritate, cât și pentru reformele unor domenii care au presupus sacrificii din parte oamenilor de rând. Stimulați și de discursul politic, cetățenii cad ușor în capcana negării: ”Carevasăzică, noi sufeream tăieri de salarii și ei se îmbuibau din banii publici. Ei au luat de la noi ca să-și dea lor”.
Sigur, e dreptul cetățenilor să se arate revoltați de această discrepanță între discursul unor miniștri care vorbeau de strâns cureaua, în vreme ce ei se pare că o lărgeau pe a lor. Dar asta nu înseamnă că sacrificiile au fost inutile. Ar fi o greșeală profundă să rămânem cu falsa impresie că politicile de austeritate nu-și aveau rostul, din moment ce câțiva politicieni nu și-au putut înfrâna proastele lor porniri. Sunt prea multe exemple la îndemână deja, ca să mai credem că cei doi ani de austeritate au fost inutili. Grecia, Italia, Portugalia sunt țări care, refuzând măsuri drastice la începutul crizei, încă se mai chinuie să-și rezolve gravele probleme macro-economice. Simplul fapt că USL, venit la putere pe fondul unor promisiuni fantasmagorice, n-a făcut decât să continue prudența fiscală, arată că România s-a înscris în acei ani pe o cale durabilă, care s-a dovedit și salvatoare. Să spui: ”dacă nu furau banii ăia, nu vă mai taiau salariile” e o afirmație populistă, nocivă pentru credințele simplului cetățean, care își va pierde încrederea în democrație și care va reacționa similar ori de câte ori elita politică va fi nevoită să ia măsuri nepopulare.
Ca să concluzionăm, sunt trei riscuri majore pentru democrație și statul de drept: susținerea partizană a actului de justiție, alianța între societatea civilă și instituțiile de forță și negarea beneficiilor unor măsuri nepopulare.
INTERVIURILE HotNews.ro