Norman Manea: Sa le reamintim tinerilor ca Rusia este condusa de un ofiter de securitate

Se spune despre Norman Manea ca este un om dificil. Pedanteria prin care isi alege cuvintele si perfectionismul de care da dovada il pot transforma chiar intr-un personaj antipatic. Dar ceea ce-l face cu adevarat nesuferit in ochii multor conationali si colegi de breasla este franchetea sa. Dar cui ii pasa ca Norman Manea nu are vocatie de diplomat, atata timp cat el este cel mai tradus romancier roman? Profilul de anti-vedeta, obiectivitatea conferita de traiul in exil si mania sa pentru sinceritate il recomanda drept un interlocutor ideal pentru un dialog pe o tema pe cat de delicata, pe atat de dificila.

Vlad Mixich: Cu ceva vreme in urma ati avut un raspuns cu cheie la intrebarea daca veti reveni in Romania. Spuneati: „cred ca da; o sa-mi consult doctorul”. V-ati reintors dupa 11 ani beneficiind de ochiul celui aflat multa vreme departe. Ati remarcat cumva care sunt „bolile” de care s-au vindecat in ultimul deceniu romanii? Dar „boli” mai nou aparute ati identificat?

Norman Manea: Calatoria mea din aceasta primavara in Romania a fost „pe contur” si in viteza, incarcata de aparitii publice, unele festive, de multe abordari de catre mass-media. Nu a fost timp, din pacate, pentru o scrutare aprofundata a realitatii. La suprafata, la primul strat al aparentelor se observa o imbunatatire a aspectului general si a functionarii sociale.

Dar pentru cine citeste ziarele, pline de scandaluri, insinuari deloc inocente, manipulari politice – un soi de generala iritare, o agresivitate isterica, adesea mahalageasca – vechile si durabilele metehne ale locului devin sesizabile. Cat despre „bolile” noi, ele tin si de patologiile contemporaneitatii noastre globale: mercantilismul, vulgaritatea, cinismul profitabil, furia materialista, achizitiva, seductia succesului imediat si zgomotos…

Nu doresc deloc sa-mi asum, insa, rolul de diagnostician sau terapeut al Natiunii. Traiesc azi departe de vechea mea biografie, in Tara exilatilor, si chiar daca sunt informat si interesat de actualitatea romaneasca, sunt destui cei care, implicati direct si pe loc in cotidianul Romaniei de azi, cu tensiunile, tumorile si deliciile sale, pot oferi o mai exacta evaluare si, nu o data, o si ofera.

– Norman Manea s-a nascut in 1936 la Suceava. A lucrat ca inginer pana in 1974, an din care s-a dedicat in intregime literaturii. A primit premiul Uniunii Scriitorilor care i-a fost apoi retras la ordinul Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste.

– In 1986 a parasit Romania pentru a se stabili in Statele Unite unde a continuat sa scrie in limba romana. Romanele lui Norman Manea au fost traduse in 20 de limbi, cartile sale insumand peste 50 de volume.

– In 2006 a primit premiul Medicis Etranger, iar in 1992 i-a fost acordat prestigiosul premiu al fundatiei americane MacArthur. Norman Manea este laureatul premiului international pentru literatura “Nonino” si a fost bursier al fundatiei Guggenheim.

– In prezent este “writer in residence” si profesor de literatura la Colegiul Bard din New York. Este Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti si al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj.

Carte de vizita Norman Manea

Apartin doar trecutului romanesc

V.M.: La doar trei ani distanta de momentul exilului dumneavoastra, in Romania, Ceausescu a fost indepartat de la putere. Cu toate acestea, pana in 1997 nu v-ati mai intors. De ce?

Norman Manea: Am plecat tarziu din Romania, de unde nu doream, de fapt, sa plec. Apoi, n-am vrut sau putut sa ma mai intorc o vreme, prea incarcat fiind de socurile dificilei mele eliberari de mine insumi si a dificilei adaptari la exil, dar si de turbulentele „tranzitiei” romanesti spre democrati,e care parea uneori o tranzitie spre mijlocul si finalul anilor 1930, nu spre anul 2000.

Am fost eu insumi implicat, desi de departe, in unele dezbateri ale momentului, stupefiat de exploziile resentimentare, de ignoranta si delirul de grandoare provinciala, de tafna vanitoasa si agresiva, de cliseele de gandire.

V.M.: Spuneati ca ati rezistat in Romania comunista „agatandu-va de poezie ca de poala mumii”. In primii ani la New York, de ce anume v-ati agatat ca sa rezistati traumei de exilat? Si in sfarsit, chiar a fost o trauma? Paraseati o inchisoare cenusie pentru o lume prospera si libera…

Norman Manea: Daca in Romania m-a aparat, cat s-a putut, „poala” Poeziei, in exil m-a sustinut imersia in carti si in scris si, de asemenea, speranta si stradania de a reveni, candva-cumva, la scris. Trauma exilului a fost, cum spun adesea, una privilegiata. Nu doar fiindca insemna eliberarea de o prea lunga ucenicie in umilinta si teroare, ci si pentru ca a fost si continua sa ramana o experienta umana si pedagogica esentiala a cunoasterii, a schimbarii, a reevaluarilor si regenerarii. Trauma a fost totusi o trauma a dislocarii si deposedarii, la o varsta nu tocmai potrivita acestor socuri si, mai ales, trauma unei brutale handicapari lingvistice.

V.M.: Ati plans vreodata cu adevarat de dorul tarii? Si ce anume v-a lipsit mai tare: limba sau oamenii?

Norman Manea: Nu, nu am plans de dorul de tara, dar am avut momente de intensa re-racordare emotiva la biografia mea romaneasca, cu deosebire in legatura cu oamenii care au populat-o, familia, prietenii, iubitele, profesorii, colegii din scoala si facultate, de pe santier si din atelierele de proiectare. Limba, da, a fost si a ramas in mine, vie si regeneratoare. Ori de cate ori o reintilnesc in afara mea, efectul este spontan stimulator.

V.M.: Dar cat timp ati fost in Romania au fost momente in care vi s-a facut dor de America?

Norman Manea: In finalul placutei si recentei mele vizite in Romania am avut senzatia clara ca apartin doar trecutului romanesc si, in momentul intoarcerii peste ocean, ca nu apartin nici prezentului american, altfel decat prin domiciliu si consecintele sale cotidiene.

Bolsevismul anti-comunist imi displace la fel de mult ca bolsevismul insusi

V.M.: Cum apreciati continua prezenta in spatiul public a unor intelectuali romani cu trecutul patat de colaborarea cu Securitatea?

Norman Manea: Revelatiile socante despre colaborarea cu Securitatea (preoti, profesori si elevi, dizidenti si detinuti politici, intelectuali si tarani), dar si mecanismul de selectie si publicitate in jurul frapantelor revelatii sunt, deopotriva, dramatice si dubioase.

Faptul ca mari intelectuali ca Noica, Doinas, Caraion, Paleologu au intrat in aceasta categorie este, in sine, stupefiant si teribil de descurajant, dar stupefianta si inca mai descurajanta imi pare prezenta publica, la fel de marcanta ca pe vremea dictaturii, a unor C.V. Tudor, Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, deputati in Parlamentul Romaniei, membra a Uniunii Europene (votati „democratic” de „popor”, nu?), ca si protectia „legalista” cu care isi ocrotesc senectutea atatia ofiteri inalti si marunti de Securitate care au impus actele de supunere fata de autoritatea opresiva.

V.M.: Ati primit si dumneavoastra oferte de colaborare…

Norman Manea: Asa e, am trecut eu insumi prin incercari de acest soi. Sunt bucuros ca nu am cedat, nici macar cu o clipire, dar nu as arunca, post-festum, cu usurinta, piatra oprobiului contra nimanui. Un bun prieten a cedat, a devenit informator specializat in persoana mea, dar mi-a relatat toate intalnirile cu ofiterul de legatura. Am ramas, tot timpul, prieteni, suntem si acum.

Cand am primit, acum cativa ani, copia (cu totul partiala, de altfel), a dosarului meu, am vazut notele sale informative in consens cu ceea ce imi spusese, drept care securistii si renuntasera pana la urma la serviciile sale perfect inutile. Cred ca numarul celor care au colaborat intr-un fel sau altul cu Securitatea este mult mai mare decat cel expus la vedere, nu numai intre intelectuali si artisti, ci si la varful clasei politice.

Orice colaborare cu organele represiunii mi se pare condamnabila. Asta nu trebuie sa impiedice, insa, o analiza obiectiva a dimensiunilor colaborarii. Este de discutat daca o nota informativa anodina are aceeasi greutate cu o lunga colaborare sau daca este mai grava decat colaborarea nescrisa, stransa si durabila (fara semnatura) dintre conducatorii de partid la toate nivelurile si Securitate.

Cum ar fi sa evaluam azi atatea „omagii” publicate in presa de papagalii privilegiati ai Partidului sau atatea doctorate impanate de citate din Eminenta de Scornicesti, comise evident din oportunism, pentru mentinerea sau avansarea pozitiei sociale? Cat bine si cat rau au facut, pana la urma, acesti oameni? Ar trebui sa ne intrebam si daca disparitia unor dosare si dejectarea camioanelor cu documente la gropile de gunoi au fost intamplatoare.

Pe de alta parte, bolsevismul anticomunist (nu intamplator, si post-comunist) imi displace la fel de mult ca bolsevismul insusi… N-ar trebui sa uitam niciodata avertismentul lui Nietzsche catre cei care privesc multa vreme in ochi diavolului si s-ar putea, treptat, transforma ei insisi intr-unul…

Nici o dezbatere publica nu este posibila intr-o atmosfera de isterie si vizibila manipulare politica, in care nici victimele, nici opresorii lor, nici complicii benevoli sau siliti ai acestora nu vor spune intregul adevar care, doar acesta, in complexitatea sa omeneasca si in nuantele sale semnificative, poate oferi imaginea completa, ferita de simplificari conjuncturale, despre oroarea vremii in care am trait. Exemplul Comisiei conduse de cardinalul Desmond Tutu in Africa de Sud ar putea sa ne invete cate ceva…

Exemplul cardinalului Tutu si fatarnicia Bisericii Ortodoxe Romane

V.M.: Ce criterii ar putea fi folosite pentru acea dezirabila analiza obiectiva a colaborarii cu Securitatea?

Norman Manea: Astazi devine tot mai vizibila o inconsecventa a criteriilor in dezvaluirea rapida sau anume intarziata a unor astfel de cazuri si in consecintele lor. Demascarea rapida si revoltata a lui Doinas, de pilda, nu a fost la fel cu cea mult mai timida a altora si nici nu a fost urmata de vreo subtila exegeza de motivare a culpei in numele Operei, cum s-a intimplat in alte cazuri si cum ar fi deci de asteptat si in cazul unei femei de serviciu la Securitate care nu pentru comunism lucra, nici ea, ci tot pentru Opera (in cazul ei, copii, familia etc).

Daca nu putem ierta aceasta banala reprezentanta a maselor, nu vad de ce s-o facem pentru un ilustru reprezentant al elitei intelectuale, oricare ar fi numele sau. Pentru a insanatosi o societate trebuie sa aplicam aceleasi criterii tuturor si sa refuzam manipularile de orice fel.

Reamintind ceea ce au spus doi mari luptatori contra dictaturii comuniste, care – spre deosebire de multi dintre tribunii nostri robespiereni de azi – isi pot legitima vorbele printr-un trecut admirabil, anume Michnick („sa nu fim si sa nu facem ca ei!”) si generalul Bella Karoly, eroul revolutiei maghiare din 1956 („sa nu ne razbunam!”), as repeta necesitatea de a focaliza dezbaterea asupra Securitatii insasi, a mecanismelor ei de corupere si intimidare, ca si a legaturii stranse (nu neaparat prin note informative semnate) dintre aparatul de partid si Securitate.

Informatorii ar trebui – sunt de acord cu ceea ce spuneti – sa se autodezvaluie, sa incerce sa analizeze fara indulgenta propriile momente de slabiciune si cauzele lor, metodele de corupere si intimidare ale sistemului. Dupa 1965, era mult mai usor de refuzat colaborarea decat in 1950!!…

Tatal meu a refuzat tocmai in aceasta asa zisa perioada de ‘liberalizare” (si ea incerta, si ea perversa, fireste, mai buna, totusi, decit implacabila stalinista dictatura a proletariatului), a refuzat indaratnic, in ciuda fragilitatii si varstei sale, mizerabila colaborare la care il tot fortau „agentii”, desi fusese si el inchis, deci era si el unul dintre cei „la mana lor”…

V.M.: Tanara generatie nu pare prea interesata de tema “informatorilor Securitatii”. De ce credeti ca se intampla asta?

Norman Manea: Tinerii de azi nu prea mai inteleg absurdul si multistratificata existenta cotidiana intr-o societate inchisa, salarizata si supravegheata de Partidul unic prin multiplele sale mecanisme de cooptare, intimidare, recompensare, pedepsire. Indiferenta taciturna a studentilor bucurosi sa asculte prelegerile unor intelectuali de marca, fara a se mai interesa de calibrul compromisurilor pe care le-au facut pentru a-si obtine rangul, nu este chiar de neinteles intr-o lume in care persista cinismul noului pragmatism al epocii noastre si reminiscentele vechiului oportunism al epocii inca neexpiate.

Sa le reamintim, mai curand, ca nu chiar foarte departe, la Kremlin, una din renascutele mari puteri, din nou agresiva si din nou primejdioasa, este condusa de un fost (si actual, as zice) ofiter de securitate!!!

V.M.: L-ati amintit pe un laureat al Nobelului pentru pace, cardinalul Tutu. De ce credeti ca in societatea romaneasca de dupa sau chiar dinainte de 1989 nu a aparut o personalitate de acelasi rang a carei orientare sa fie similara? Si nu pot sa nu-mi amintesc ca, precum Desmond Tutu, si un alt „nobel pentru pace”, Lech Walesa, provine dintr-o tara in care biserica locului a jucat un rol important.

Norman Manea: Biserica s-ar parea ca mentine si in Romania un rol important, daca privim statisticile indicand ca este una dintre institutiile care detine mare incredere din partea populatiei. O actiune de tipul celei initiate de cardinalul Tutu ar fi fost, fireste, in spiritul crestinesc al sinceritatii si iertarii. Iertare nu poate fi fara recunoasterea culpei.

Asta nu priveste doar credinciosii care au gresit, ci si „pacatosii” din sanul Bisericii insasi. Cum stim, multi preoti si credinciosi au suferit sau chiar au fost ucisi sub comunism. Arhivele arata, de asemenea, ceea ce stiam deja cu totii, ca destui dintre cei care slujeau Biserica, slujeau in acelasi timp si Securitatea sau alte autoritati comuniste.

In loc sa deschida o dezbatere publica onesta si nuantata asupra vietii cotidiene intr-un regim totalitar, Biserica Ortodoxa s-a prevalat de sanctitatea ei pentru a bloca deschiderea dosarelor de informatori ale preotilor, incercand astfel sa-si mentina o artificiala prestanta publica. Fatarnicie curata, desigur, cel putin la fel de vinovata ca si faptele in sine.

V.M.: La sfarsitul dialogului nostru, cateva cuvinte despre tabieturile scriitorului Norman Manea. Plecand din Romania v-ati pastrat si unele obisnuinte de acasa?

Norman Manea: Nu am prea multe tabieturi. Nu pot scrie in calatorii sau in case straine. In Romania scriam cu stiloul, aici a trebuit sa trec la masina de scris electrica si apoi la computer. Scriu mai bine dupa masa, nu dimineata.

V.M.: Ati castigat premii foarte importante si succesul nu v-a ocolit. Care a fost momentul cel mai fericit al vietii dumneavoastra de scriitor?

Norman Manea: Eu sunt un scriitor venit de la „posta redactiei”… desi am fost preocupat de citit si scris inca din pubertate. La inceputul anilor ’60, cand aveam deja mai multi prieteni scriitori, am trimis la indemnul acestora cateva schite lui M. R. Paraschivescu. Am primit un raspuns prompt si triumfal. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite momente.

M-am bucurat la aparitia cartilor mele in Romania, am fost fericit la primele carti traduse in strainatate care imi semnalau o nesperata sansa de supravietuire literara intr-o situatie pe care o consideram, ca exilat, fara iesire. Premiul MacArthur mi-a produs o absoluta uluiala, nici nu stiam ce este acest premiu cand domnul Hope (chiar asa se numea!) mi-a telefonat din partea Fundatiei MacArthur sa ma anunte ca mi s-a acordat aceasta prestigioasa si consistenta distinctie, care ma scotea din anonimat si imi permitea sa-mi cumpar primele furculite si apartamentul in care locuiesc si acum.

Am fost, de asemeni, foarte bucuros de neasteptatul Premiu Medicis si de succesul ultimei mele carti in multe tari.