Nostalgia inflatiei si cum face politica fiscala un rau politicii monetare 

Vă supun atenției două probleme. Prima, cea a îndemnului privind creșterea salariilor, venit, pe diverse voci, chiar de la unele bănci centrale. Aici există o capcană imensă, în care deja au căzut unii jurnaliști, economiști și analiști români. Problema, în esență, nu se referă la salarii, ci la diferențele de competitivitate din zona euro. Am scris inca din 12 ianuarie 2012 („Zona euro: un adevăr care nu convine”, în „Politica monetară: abordări neconvenționale”, Curtea Veche Publishing, 2012), fiind printre primii din România, despre faptul că problema din fundațiile zonei euro nu este cea a deficitelor bugetare, ci cea a competitivității: unele țări, ca Germania, Austria, Olanda, Belgia etc sunt foarte competitive relativ la ceilalți membri ai zonei euro.

În consecință, una dintre posibilitățile relansării creșterii economice în țările mai puțin competitive este stimularea cererii agregate în țările competitive. Una dintre modalitățile de a face acest lucru este creșterea salariilor în țările competitive, in special în Germania, cea mai competitivă dintre toate. Această creștere ar duce la mai mulă inflație, ceea ce ar scuti BCE de relaxările cantitative.

În concluzie, nu este vorba, așa cum văd prin diverse ziare, de a promova o politică de creștere a salariilor în general și fără distincția de mai sus. O astfel de politică ar fi o aberație. Pentru România, problema este nu să stimuleze o cultură a creșterii salariilor fără o bază în productivitate, ci, înainte de a deveni membră a zonei euro să reușească să formeze o atitudine față de inflația salariilor și a prețurilor similară cu cea a țărilor competitive din zona euro (vezi și articolul „Slăbiciunile din fundația zonei euro și ce ar trebui să facă România, www.opiniiBNR.ro). Dacă România nu va promova la timp o astfel de atitudine, după intrarea în zona euro va rămâne dependentă de creșterea salariilor din Germania, Olanda, Austria, Belgia și alte țări a căror competitivitate este relativ înaltă. Asta vrem?

Cea de-a doua problemă, este cea referitoare la politicile fiscale prociclice, adică acelea care toarnă gaz pe foc când economia „duduie” și o adâncesc în recesiune când ea deja alunecă intr-acolo . Într-o țară cu instituții slabe (care are reguli neclare, contradictorii, partinice și cu aplicare uneori discreționară), cum este în prezent România, astfel de politici vor fi mereu aplicate dacă nu se interzice prin constituție acest lucru, măcar până când instituțiile vor deveni tari. Ideea nu este nouă. Wicksell o propunea încă din 1896:

„But the tables can be turned. If once the lower classes are definitely in possession of the power to legislate and tax, there will certainly be a danger that they may behave no more unselfishly than those classes which have so far been in power. In other words, there will be a danger that the poorer classes in power may impose the bulk of all taxes upon the rich and may at the same time be so reckless and extravagant in approving public expenditures to which they themselves contribute but little that the nation’s mobile capital may soon be squandered fruitlessly. This may well break the lever of progress. This danger should not be dismissed lightly nor belittled, especially not by those who feel, as I do, that the advance of democracy is so rightful an end and so much a part of progress itself that they do their best to further this advance in spite of all misgivings. There can be no doubt that the best and indeed the only certain guarantee against such abuses of power lies in the principle of unanimity and voluntary consent in the approval of taxes. This is precisely the reason why those who yield but with bad grace and evil forebodings to the ever more insistent claims for democracy, should make every effort now to establish this principle in existing tax legislation. It is scarcely to be expected that the new ruling classes will freely impose such self-restraint upon themselves if they do not already find it embodied in the constitution. Nor should it be taken for granted that there will be much time for reflection. The day is close when the balance of political power will be overturned. Let the eye rove East or West, North or South, everywhere the centre of gravity of political power is inexorably moving downwards. It is a matter of not being overtaken by events which can neither be prevented nor long delayed”.

În traducere liberă, textul lui Wicksell spune că dacă votul aparține și săracilor și bogaților, atunci ar trebui să scrie în constituție cum se poate evita abuzul de putere pe care fie cei săraci, fie cei bogați l-ar exercita în stabilirea impozitelor și cheltuielilor bugetare.

Un caz particular care ar trebui cuprins în constituție, cel puțin până când în România instituțiile vor deveni tari, ar trebui să fie interzicerea practicării de politici fiscale prociclice. Din astfel de practici pot rezultă consecințe foarte grave, cum ar fi pierderea politicii fiscale, deteriorarea și, la limită, chiar pierderea democrației și, în fine, pierderea politicii monetare. Voi argumenta fiecare din aceste afirmații într-un articol viitor, pe care îl voi publica în curând.

Până atunci vreau doar să arăt cum din cauza politicilor fiscale prociclice practicate în prezent în România, politica noastră monetară este împinsă între ciocan și nicovală, astfel că orice ar face va rezulta o consecință negativă. Pe de o parte, politica fiscală puternic prociclică, accentuează excedentul de cerere și duce la acumularea presiunilor pentru creșterea inflației, concomitent cu deteriorarea contului curent. Pe de altă parte, țări ca Polonia, Cehia, Ungaria, cu care suntem „colegi de regiune” au politici fiscale neutre sau anticiclice, ceea ce înseamnă că nu contribuie la acumularea de presiuni inflaționiste, care sunt scăzute, și nici la dezechilibre externe. Aceasta înseamnă că, în aceste țări, dobânzile de politică monetară nu prea au motive să crească. Cu alte cuvinte, ne-am desprins de regiune într-un sens negativ.

În ultimul timp, ratele dobânzii de pe piața interbancară (celebrele ROBOR) au crescut. Dar dacă BNR va avea în continuare nevoie să reacționeze prin creșterea ratei dobânzii de politică monetară, poziția „între ciocan și nicovală” în care se află din cauza politicii fiscale prociclice se va vedea. Pe de o parte, dacă nu va reacționa suficient pentru a ține inflația la țintă, banca centrală va permite implicit deficitului bugetar structural să crească, având în vedere că (i) deficitul headline este programat a fi cvasi-constant la 3 la sută din PIB pentru următorii ani și (ii) gap-ul pozitiv al PIB va fi relativ mare și poate în creștere. În plus se va confrunta cu presiuni de depreciere a leului generate de evaluarea că politicile macroeconomice nu sunt sustenabile. În acest caz ne vom evidenția în regiune ca țara cu cea mai mare inflație și cu un deficit structural în creștere. Dacă va reacționa cât va fi necesar ca să menținem inflația la țintă, atunci ne vom evidenția în regiunea ca fiind țara cu dobânzile cele mai mari. Dar și cu dobânzi prea mari nu e bine, deoarece crește costul datoriilor la gospodării și firme, tensionând bilanțurile.

Există o singură soluție corectă pentru a evita aceste probleme: o politică fiscală anticiclică.

Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezinta pozitia bancii sau a redactiei