Cind noi, americanii, ne gindim la violarea libertatii presei, ne vin in
minte imagini romantice, de tip Hollywood: arestari in miez de noapte,
mardeiasi guvernamentali dind iama prin redactii, ziaristi rapiti sau
impuscati pe strada. Sigur, adesea se intimpla chiar asa. Dar Romania a reusit sa inventeze sau sa importe (nu sint sigur) un mod complet diferit de a-i tine pe ziaristi in lesa: prin mituire – fie prin acordarea selectiva a publicitatii firmelor de stat, fie prin aplicarea selectiva a legilor impozitarii.
Pare mai probabil ca acest mod de a controla presa s-a dezvoltat (cel putin
partial) pe plan local, mita fiind aici un sport la fel de national ca
gimnastica. Recentele scandaluri dintre unele cotidiane si proprietarii lor
ar trebui sa ne aminteasca tuturor cit sint de legate coruptia si violarea
drepturilor omului. Sintem obligati sa platim functionari pentru o
autorizatie de constructie, medici pentru o ingrijire platita deja prin
asigurare, profesori ca sa nu ne discrimineze copiii la scoala etc. etc.
etc., dar cei mai multi dintre noi privesc toate astea drept un fapt de viata
minor, desi neplacut (cita vreme pot plati toate aceste spagi) de care spera
ca ne va scapa, intr-o buna zi, Uniunea Europeana sau evolutia societatii
civile. O crima? Poate, dar toata lumea o comite. Regretabil? Sigur, extrem
de regretabil; dar o violare a demnitatii umane? Daca cineva cere o spaga,
implicit sau explicit, este la fel de rau ca un ucigas ori un violator? Nu
suna cumva a exagerare? O mai spunem o data: Nimeni Nu Este Liber in Romania.
De fiecare data cind platiti unui medic, profesor, functionar, politist,
vames, controlor de tren, statul va scuipa in fata. Va simtiti cumva
stinjenit? Poate pentru ca ati luat o spaga? Poate fiindca va ginditi ca ati
capatat un avantaj nemeritat platind o spaga? Chiar daca aveti un motiv de
vinovatie, trebuie sa ne obisnuim sa privim sistemul social existent dintr-o
perspectiva care sa ne ingaduie sa aflam cine-i adevaratul vinovat. Asa cum
stie oricine – sau macar ultimele generatii de studenti – una dintre
contributiile Securitatii la arta controlului social a fost crearea unei
puscarii in care prizonierii erau obligati sa se tortureze intre ei. Dintr-o
data, prizonierul nu mai era doar victima – el devenea faptuitor, iar dreptul
sau la indignare morala disparea. Acelasi sistem functioneaza si astazi, dar
fara tortura fizica: cind statul cere niste impozite absurd de mari, pe care
apoi le fura; cind statul nu permite cetatenilor sa-si construiasca o viata
mai buna; atunci oprimatii si obijduitii acestei tari au dreptul si
capacitatea de a se simti detestati. Fiecare stie ca exista, totusi, o
modalitate de a-si imbunatati situatia: cu niste banuti bine plasati.
Oprimatii si obijduitii au avut intotdeauna macar posibilitatea indignarii
morale. Sarmanilor din Romania li s-a furat pina si asta. Inchipuiti-va viata
cuiva care nu plateste spaga. Probabil ca n-are nici macar telefon. Daca se
imbolnaveste nu poate conta pe ingrijire medicala decit daca are carute de
bani de cheltuit prin cabinetele private. Daca are copii la scoala, sint
desigur niste loaze; chiar daca sint elevi foarte buni, profesorii nu-i vor
trece clasa fara un bacsis. Foarte probabil ca are mari probleme cind vrea sa
se angajeze – in cel mai bun caz va gasi o slujba mai proasta decit cineva
care a uns niste osii. Oricum, in sectorul de stat n-are ce cauta. De fapt,
ce drepturi are un asemenea individ? Dar toate aceste probleme se pot rezolva
cu o spaga – si asa capata locuitorii acestei tari un fals sentiment de
libertate. Gindindu-ne la ce-ar avea de tras daca n-ar plati, putem spune ca
dau acesti bani pentru a obtine un avantaj necinstit? Iar intr-o societate in
care banii sint atit de importanti, poate cineva sa-i blameze ca-si mai
recupereaza din cheltuieli si iau si ei cite-o spaga?
Oricum ar fi, plata ori acceptarea spagii constituie o crima. Nici cele mai
perverse dictaturi n-au atribuit oprimatilor crima de a fi oprimati, dar
elitele politice din Romania par sa fi gasit o cale s-o faca.
Pentru ca, sa fim bine intelesi, aceasta stare de lucruri este cultivata de
catre elitele politice. Nu am convingerile adeptilor teoriei conspiratiei,
despre un grup ascuns de planuitori capabil sa creeze un asemenea sistem
diavolesc; cred, mai degraba, ca e genul de buruiana care-a inflorit din
balega lasata de colapsul comunismului. Dar oricine isi poate inchipui, daca
vrea, PSD-ul, PNL-ul, PD-ul, PNTCD-ul sau orice alt partid politic
post-comunist in postura de gradinari iubitori, cultivind buruienile
coruptiei in gigantica lor gradina de balegar. Au profitat de pe urma
coruptiei in toate modurile posibile, atit personal, primind bani direct (in
jungla, cel mai important animal ia partea cea mai consistenta din prada),
cit si colectiv, pentru ca acesta este sistemul care-i tine la putere – cit
vor mai ramine la putere. Cum altfel ar putea mediocritatile sa se mentina la
putere, mai ales de cind candidatura la Uniunea Europeana si presiunile
externe le interzic folosirea camerei de tortura, a turnatorilor si a
pulanului? Fiecare primeste o bucatica din placinta (o bucatica mai mica
pentru majoritatea populatiei, desigur) asa ca fiecare poarta povara
vinovatiei colective; o natiune cu un complex moral de inferioritate este o
natiune usor de condus.
Asta ne aduce la situatia presei. Coercitia fatisa nu este permisa: exista
prea multe organizatii, majoritatea internationale, care au puterea si
dorinta de a pedepsi clasa politica a acestei tari de indata ce pune pulanul
pe scafirliile ziaristilor. Daca tot nu-i poate bate, guvernul a gasit o
solutie si mai buna: le azvirle cite-un ciolan din cind in cind, le da ceva
reclama, inchide ochii cind nu-si platesc impozitele, ii pofteste sa
hleomfaie la troaca, cu ceilalti porci. Nimic nu-i mai periculos pentru o
pseudo-democratie decit sa ajunga sa-si bage ziaristii la pirnaie; de fiecare
data cind un ministru sau alt oficial guvernamental ameninta presa cu
represalii reactia internationala il face sa inteleaga ca ar fi preferabil
s-o lase mai moale. (Dar atentie, ziaristi care va stiti corupti: pentru ce
credeti ca ati fost pusi la ingrasat?) Un ziarist aflat pe o lista de plata,
un ziarist care se stie cu musca pe caciula, este un instrument folositor si
binevenit pentru stat.
Ei bine, aici cred ca am gasit punctul slab al guvernului: un ziar nu este o
fabrica de salam sau un magazin de haine, cu un management usor de controlat.
Statul nu are vreun interes in a reduce calitatea salamului; dar este
interesat sa reduca din calitatea presei. Un ziar bun – empiric vorbind, un
ziar care aduce cititori – este un ziar la pinda: da in vileag politicienii,
descopera murdaria acoperita, ia partea poporului. Poporul hotaraste care
ziar trebuie sa faca bani, si hotaraste asta cumparindu-l. Posturile TV pot
evita aceasta capcana amestecind stiri insipide cu telenovele importate si
reality shows semi-pornografice. Dar un ziar nu poate vinde decit stiri. Nici
macar statul nu poate schimba asta, pentru ca nu mai are puterea de a le
dicta oamenilor ce sa cumpere. Un ziar care devine popular va face bani chiar
fara firimiturile de la troaca publica. De asta chioscurile
de ziare nu sint pline cu diverse versiuni ale „Scinteii”, ingrasate cu
publicitate de la stat. Poporul acestei tari nu este atit de nating precit
pare Senatul sa creada; el uraste guvernul; el vrea sa citeasca demascari ale
celor care corup tara, sa vada umilirea celui corupt si puternic. Iar asta ne
duce la o alta problema a guvernului: prestigiul. Nu e destul sa le dai
oamenilor avantaje monetare: cei mai multi vor sa fie si respectati. Chiar si
sub comunism, medalii si onoruri erau impartite in dreapta si-n stinga. Dar
prestigiul unui ziarist e hotarit de cititori. Un ziarist ajuns animal de
casa al PSD-ului nu va pierde doar bani (desi statul ar putea sa se ocupe de
asta), dar va deveni tinta batjocurii generale. Chiar daca ziaristii, ca
clasa sociala, sint la fel de corupti ca orice alt segment al societatii, ei
sint prinsi, ca nici o alta clasa, intre ciocan si nicovala: daca iau bani de
la guvern pe termen scurt, pe termen lung isi vor pierde cititorii,
influenta, prestigiul, banii si utilitatea. Daca nu iau bani, guvernul…,
dar cine poate sti de ce-i in stare guvernul? Cine poate sti cit de departe
sint dispusi sa mearga politicienii acestei tari pentru a se agata de putere?
Comunitatea jurnalistilor acestei tari, spre deosebire de multi altii care au
plecat urechea la cintecul de sirena al profitului pe termen scurt, a scrutat
adinc viitorul si a decis sa-si riste securitatea pe termen scurt pentru a-si
apara interesele pe termen lung. Oricare le-ar fi motivele – fie o iubire
idealistica pentru libertatea presei, fie dorinta de a trai cinstit si de a
fi priviti cu respect (ceea ce este un ideal demn, in sine) – ei merita sa
fie sprijiniti. Au nevoie de sprijinul nostru. Si daca vrem sa traim intr-o
tara care sa nu ne ceara sa scuipam pe demnitatea altor oameni in putinele
momente ale zilei cind nu sintem scuipati noi insine, atunci avem nevoie ca
ei sa cistige aceasta lupta.