Nu stingeţi lumina din copiii noştri!

În copilărie, eram absolut sigură că, dacă m-aș fi născut stâlp de telegraf, aș fi avut puterea să ies din neclintire și să vorbesc cu oamenii de pe stradă. Chiar mi-am lipit obrazul de unul dintre încăpăţânatele cilindre de beton şi i-am șoptit că e timpul să-și iasă din piele și să trăiască și el. Îi priveam, pe toţi, cu un soi de complicitate și cred că le mai și făcem din când în când cu ochiul, ca să le dau un imbold, să le împrumut ceva curaj.

• Carti ce nu ar trebui sa lipseasca din biblioteca parintilor si a pedagogilor (P)

Acela era toiul devenirii mele, punctul în care credeam că energia mea vitală poate să scoată obiecte din neclintire sau transforma cele mai placide lucruri în ființe expresive. Un timp de grație, în care te simți conectat cu toată materia, când observi totul în simultaneitatea lui și nimic nu pare secundar sau ordonat în perspectiva pragmatică a vreunei priorități.

Nu știu câți părinți sunt conștienți de forța copiilor sau cât din energia lor uimitoare se pierde odată cu vârsta sau cu educația. La naștere, creierul este capabil de conexiuni neuronale cu infinit mai multe decât îi rămân individului, ulterior, în modul său de operare. Neaccesate sau neîntărite, multe din potențialele ”autostrăzi” ale minţii se închid după o vreme. Rămân acelea pe care părinţii sau şcolile și le-au construit anterior, le sunt familiare sau funcționale – o structură stabilizată cultural și transmisă prin stereotipuri, din inerție. Pe acest schelet, copilul învață să improvizeze, să integreze propriile experiențe, să devină el însuși sau să își construiască o lupă nouă de privit viața și interpretat sensul negocierilor cu ea.

Aici intervine echilibrul între constrângeri şi libertăţi – întâlnirea dintre ceea ce i se cere şi cine este copilul, pe interior. Părinţii au aşteptări de la copii, societatea are aşteptări, statul are aşteptări, biserica are aşteptări, şcoala are aşteptări, profesorii au, etc. În interiorul atâtor delimitări, fiecare copil trăieşte în mod unic realitatea, simte şi se dezvoltă, animat pe dinăuntru de lumina sub care s-a născut.

Sistemele educaţionale sunt articulate, peste tot în lume, pe o axă între aceşti doi poli, iar măsura în care didacticile ţin mai mult de constrângeri sau de libertăţi e dată de cultura fiecărui popor. Ţările asiatice – de pildă, au recuperat decalaje imense aplicând filozofia muncii colective disciplinate, în timp ce europenii au înflorit în pedagogiile tip Montessori – cu accent pe individ şi capacitatea lui unică de construire a realităţii. Chiar şi de pe poziţii complet diferite, cert este că ambele modele au reuşit să se menţină competitive, chiar dacă unul a pedalat pe productivitate, iar celălalt, pe inovaţie şi creativitate. Asta, ca să răspund părinţilor care îşi forţează copiii întru cunoaştere şi care spun că, totuşi, restricţiile, frica şi pedeapsa funcţionează.

Realitatea este că poţi ajunge să fii performant luând două căi total diferite – fie una a constrângerii, fie a căutărilor libere. Poţi face – aparent – o treabă bună şi mânat de la spate, şi animat de cele mai autentice motivaţii interioare. Există şcoli drastice şi tradiţionale ale căror performanţe sunt sensibil egale cu cele care cultivă creativitatea şi exprimarea opţiunilor în cunoaştere. Adică şi unele şi altele produc, la capătul liniei, comportamente pozitive, testabile, observabile.

Este însă rezultatul observabil al învăţării un indicator suficient pentru calitatea ei? Este orice individ de nota 10 şi unul capabil să se adapteze pentru lumea de mâine, să se reinventeze, să o ia de la capăt când competenţele pentru care s-a pregătit nu mai sunt valabile? Adică, dacă ne-am uita pe dinăuntrul tuturor acestor copii de nota 10 am găsi încă, acolo, o flacără vie? O putere mai presus de notele frumoase şi de aplauzele tuturor actorilor sociali care au conspirat la realizările lui?

S-au făcut la un moment dat interviuri cu câteva zeci de mari inovatori şi lideri ai planetei – oameni care au transformat lumea în jurul lor prin idei îndrăzneţe şi forţă uriaşă de tracţiune a semenilor. Câţiva teoreticieni ai educaţiei au vrut să afle povestea copilăriei lor şi să-şi explice un numitor comun de influenţe care ar fi contribuit cumva la ce sunt ei acum. Concluziile s-au oprit mai ales la părinţii lor, care au fost, se pare, nişte maeştri ai echilibrului între interdicţiile şi libertăţile acordate copiilor lor: în interiorul unei rutine zilnice clare, aceştia au fost plimbaţi prin faţa unui adevărat „bufet de oportunităţi” – invitaţi să experimenteze tot felul de activităţi, să-şi ajusteze domeniile de interes, să-şi formuleze propriile concluzii şi să şi le transfere în practică. Mai toţi proveneau din şcoli care au aşezat în interiorul unui cadru riguros de reguli capacitatea copilului de a se întreba şi construi autonom cunoaşterea. Copiii aceştia – adulţii vii de astăzi – sunt cei care au avut şansa să integreze reguli şi constrângeri ca pe un dat necesar pentru căutare şi creativitate. Copii cărora nu li s-au forţat pe gât conţinuturi până nu li s-a deschis apetitul pentru ele.

Cu cât şcolile sunt mai ţinute de sus, de la centru, regulamentele – plouate autoritar peste indivizi, programele sincronizate pe deasupra capetelor şi criteriile de reuşită – dictate peste inimi şi caractere, cu atât mai mari devin şansele de a stinge în copii energia, voinţa sau bucuria de viaţă.

Noi suntem astăzi dovada vie a „eficienţei” acestui proiect social: suntem produsele grăitoare ale şcolii care a cultivat sistematic resemnări şi inerţie. Avem o mentalitate decorativă despre inteligenţă – un fel de bibelou graţios şi demodat, din vitrina bunicii, fără vreo valoare practică sau eficienţă. Am fost învăţaţi să fim deştepţi, să avem dreptate şi să identificăm corect greşelile şi vinovaţii. Atât. Nimeni nu ne-a învăţat şi cum se merge înainte, cum trebuie să te modifice informaţia pe care o posezi şi cât de mult te obligă ea la acţiune. Foştii copii de nota 10 sunt astăzi funcţionari discreţi prin cine ştie ce birouri, în timp marile noduri decizionale sunt legate, peste capete lor, de indivizi îndoielnici, al cărui singur merit este că au ştiut să acţioneze la timpul şi la locul potrivit. E adevărat că ştim să arătăm, ca pe vremuri, în bănci, vinovaţii şi erorile, dar suntem complet incapabili să mişcăm lucrurile înainte şi să reinventăm viitorul copiilor noştri.

A început lumea tehnologiilor creative, a inovaţiei sociale şi economice, a soluţiilor inspirate, a iniţiativei spontane, lumea în care puterea unei idei e mai mare decât inerţia unei organizaţii. Acestea apar la indivizii încurajaţi de mici să exploreze, să comunice, să iasă din rigorile prestabilte sau din stereotipiile definiţiilor din manual. Nu spun că informaţia sau competenţele nu-s importante, că munca sau constrângerile n-au valoare. Doar că ele nu mai sunt un scop în sine. Ele vin natural la copilul autonom, angajat autentic în proiectul lui.

Este, dacă vreţi, diferenţa dintre doi profesori de pictură, pe care îi cunosc şi i-am observat, pândind comportamentele copiilor lor. În grupa primului, regulile sunt stabilite din start, după cum sunt impuse şi culorile, şi rigorile compoziției și teoria din spatele fiecărei mișcări de pensulă. Celălalt le dă copiilor libertate, îi instigă la îndrăzneală, îi provoacă să exprime, fără plan și clasicul contur prestabilit în creion. Le explică lucruri pe parcurs, profitând de întrebările lor.

Și unul și altul au dat rezultate observabile excelente – atelierele lor sunt pline de lucrări spectaculoase. Există însă o singură diferență în atitudinea celor două grupuri de copii – una subtilă, de comportament care nu se poate testa sau exprima în valori numerice. Și unora și altora li se întâmplă uneori să scape câte o pată de culoare, din greșeală, pe coală. Primii – elevii profesorului ”cu reguli” fac din asta un capăt de țară, se crispează și așteaptă soluții de la ”centru”. Ceilalți, au învățat deja să integreze accidentul în compoziția lor – fie desenează ceva în jurul petei, fie o transformă, atașându-i forme complementare.

Primul grup privește greșeala ca pe un intrus, al doilea, ca pe o oportunitate.

Același lucru se întâmplă la Istorie. Un profesor așază schema pe tablă, cu toate evenimentele, în cronologie, le explică și le aplică în exercițiu. Celălalt nu le serveşte nicio schemă. Le povestește, de exemplu despre ciumă, despre pirați, despre Jack the Ripper – și îi stârnește pe copii în cercetări independente despre tot restul ”decorului istoric” din spatele anecdoticelor personaje.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro