Olimpiada luminii reci

Primul gand se duce la miile de militari si agenti mai mult sau mai putin secreti care se calca pe picioare in capitala greaca. Pacea olimpica e o amintire din cartile de istorie antica. Dar nu de ieri, de alaltaieri: atentate au mai fost, la MUnchen ’72 si Atlanta ’96, iar editiile ’80 Moscova si ’84 Los Angeles au avut loc in tensiunea nu mai putin apasatoare a razboiului rece.

Las la o parte faptul ca aceasta desfasurare de forte nu rezolva mare lucru: Al-Qaida sau alti teroristi n-au pus inca o bomba din considerente pe care nu le cunoastem; daca se vor decide s-o faca, nu vor putea fi impiedicati.

Marca sa fie atunci hipertehnologia science fiction etalata de marile firme? Sau „erorile” de arbitraj? Sau dopingul? Ar putea fi toate acestea si ceva pe deasupra, care le inglobeaza. Marea majoritate a sportivilor care concureaza la Atena sunt luciosi.

„Pieile de rechin” ale inotatorilor, salopetele ciclistilor, costumele trei sferturi ale atletilor, sutienele cu sort ale saritoarelor, toate emana o stralucire sintetica, frumusetea rece a artificialului. Cu totii, baieti sau fete, au pachete de muschi desenati impecabil, ca niste personaje de banda desenata, viteza, forta si precizia cu care se misca dau adesea impresia neomenescului.

Pielea si muschii sportivilor par o continuare a echipamentului hitech. Noaptea, dupa ce se incheie transmisiunile de la Atena, ma uit pe dvd-uri la secvente din istoria Olimpiadelor.

Exercitiile la sol sau paralele ale celebrelor pe atunci Olga Korbut si Ludmila Turisceva, de la MUnchen ’72, par momente dintr-un concurs interscolar: viteza, numarul de rotatii, complexitatea aterizarilor, totul e redus la jumatate.

Iar cele doua gimnaste arata ca niste fete care mai fac si altceva, de pilda sa mearga la o inghetata cu baietii, nu numai cascade de „suruburi” si „echere” perfecte. Dar pana si aceste imagini retro induiosatoare rasar din luciul irizat, din tehnologia superfina a videodiscului… Toate rezultatele sunt afisate digital.

Electronicaria sofisticata care la sprint sau natatie scoate un invingator din neantul sutimii de secunda da senzatia preciziei absolute, a cantaririi farmaceutice, si, deci, corecte a performantei.

Ieri dimineata, intr-o emisiune pe care am realizat-o impreuna la BBC, marea Iolanda Balas povestea cum a asistat pentru prima data la targuiala de culise dintre arbitre in concursul de gimnastica feminina – dupa ce s-a cazut la intelegere, evolutia sportivelor aproape ca n-a mai contat. Asta se intampla hat, la Melbourne, in 1956.

Zilele trecute, am putut admira, iata, 48 de ani mai tarziu, o manopera la fel de magareasca in concursul individual compus al gimnasticii masculine care l-a scos campion olimpic pe saritorul american in tribuna Paul Hamm. In spatele stralucirii reci a cristalelor lichide se afla tot santuri murdare ale creierului omenesc. Iar dopingul…

Tendinta de la Sydney s-a instalat temeinic la Atena: Olimpiada devine o Olimpiada Internationala de Chimie. In arena nu mai concureaza sportivii, ci laboratoarele de sinteza, din care ies tot felul de substante cu denumiri monstruoase. Dopajul nu face, de fapt, decat sa incununeze un adevarat algoritm industrial prin care este produs un sportiv de performanta.

Se ia materialul de baza, adica un copil, si daca se gasesc banii, nu putini, este dat pe mana unei echipe complexe de manageri, antrenori, preparatori fizici, medici, psihologi, dieteticieni. Dupa ani de munca, sportivul devine demn de injectia cu hormoni sintetici. Echipamentele si pregatirea lui inseamna deja o groaza de bani, o investitie care trebuie sa aduca repede profit.

Prin urmare, victoria trebuie obtinuta prin orice mijloace: arbitri cumparati, dopaj… A te dopa inseamna furt, inseamna a-i fura pe altii si a te insela pe tine insuti. Inseamna ca nu dai doi bani pe propria-ti persoana.

Ma intreb ce-or fi simtit sprintera Marion Jones sau aruncatoarea de greutate Irina Korjanenko, de pilda, cand, cu medalia olimpica atarnata de gat, li se canta imnul si se ridica steagul Americii, steagul Rusiei, ele fiind ghiftuite cu steroizi.

Ca visator incurabil indraznesc sa zic: de ce n-au inventat laboratoarele singurul drog de care era nevoie, acela care administrat oral sau in vena arbitrilor le-ar crea o stare de cinste? Daca la Atena asa stau lucrurile, cum va arata Olimpiada din 2020, de la Djakarta, de pilda? S-ar putea ca problema dopajului sa fie rezolvata pana atunci. Prin uzura morala.

Ingineria genetica va lua locul chimiei si copiii vor fi programati din burta mamei sau, mai bine, din eprubeta, sa aiba picioarele lui Jan Thorpe, plamanii Mariei Mutola, mana lui Roger Federer, gratia Catalinei Ponor. Iar eu voi refuza sa privesc asa ceva si ma voi uita cu nostalgie noaptea, pe dvd, la imagini de la Atena dopingului.

Gresesc – pana atunci, daca e sa-l credem pe Bill Gates, vor disparea si dvd-urile…