Operaţiuni cu aur românesc în Elveţia şi Cehoslovacia (1947-1949)

În septembrie şi octombrie 1946, autorităţile de la Bucureşti au încercat să obţină din S.U.A. un milion de tone de cereale (porumb, grâu, secară) deoarece seceta din anii 1945 şi 1946 a afectat într-un mod grav recoltele agricole din România. Departamentul de Stat al S.U.A. a fost de acord să ofere un ajutor în acel moment, cu condiţia ca autorităţile de la Bucureşti să obţină din partea celor de la Moscova o amânare cu un an a livrărilor de cereale româneşti către U.R.S.S.

Acestea se desfăşurau în conformitate cu articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu, semnată de reprezentanţii României şi de mareşalul Rodion Malinovski (Moscova, 12 septembrie 1944), în contul despăgubirilor de război pe care România trebuia să le plătească Uniunii Sovietice. Totodată, Departamentul de Stat a propus ca statul român să exporte o cantitate de petrol pentru a se achita porumbul care urma să fie trimis de S.U.A. în România. Această condiţie a avut, de asemenea, legătură cu articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu, fiind necesară obţinerea de autorităţile de la Bucureşti a unei aprobări din partea politicienilor de la Moscova – fapt ce nu s-a întâmplat.

Deoarece România s-a aflat într-o situaţie foarte dificilă şi în anul 1947, Gheorghe Gaston Marin a fost implicat în transportul a circa 1150 kg de aur, de la Bucureşti la Zürich. În volumul său de memorii, viitorul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării a menţionat astfel: „Într-o zi de primăvară, am plecat la Zürich cu un avion al Companiei Tarom (sic!), cu un echipaj românesc experimentat, condus de pilotul principal Mihăiescu. Pe locul şi în locul fiecărui pasager (un avion Li-2, aflat în dotarea Societăţii de Transporturi Aeriene Româno-Sovietice, avea 24 de scaune pentru pasageri – nota P. Opriş), nu eram decât eu singur, afară de cei patru membri ai echipajului, era aşezată o lădiţă cu câte 50 de kg de lingouri de aur. La aeroport, am fost aşteptaţi de camionete, automobile şi poliţişti conduşi de reprezentanţii lui Union des Banques Suisse, care au preluat încărcătura. În discuţiile avute cu directorul general Schaffer (corect: dr. Alfred Schaefer – nota P. Opriş), am obţinut deschiderea creditului gajat cu aur. În lunile următoare, după restabilirea încrederii în respectarea angajamentelor din partea României, U.B.S. a acordat, treptat, credite în volum dublu faţă de valoarea aurului gajat”.

O parte din creditele obţinute în Elveţia au fost utilizate în anul 1947 pentru cumpărarea de cereale şi porumb de pe piaţa mondială. Gheorghe Gaston Marin a amintit despre acea problemă în volumul său de memorii: „Importul de porumb s-a realizat parţial din Argentina, ca rezultat al străduinţelor lui Petre Bălăceanu, trimis special cu această misiune. U.R.S.S., aşa cum am arătat, ne-a venit, de asemenea, în ajutor, dar cantităţile procurate erau insuficiente unei aprovizionări cât de cât normale a unei populaţii înfometate.

Am fost trimis în primăvara lui 1947, cu o scrisoare semnată de Gheorghiu-Dej, către Mátyás Rákosi, la Budapesta, pentru a solicita un împrumut în porumb. Rákosi m-a primit favorabil şi a dat în faţa mea dispoziţie ministrului Agriculturii să ne ajute. […] Până la urmă, după o săptămână de tratative, am obţinut un împrumut de 80 de mii de tone şi am plecat bucuros acasă”.

În luna august 1948, statul român avea depozitate la „Union des Banques Suisse” 15 tone de aur şi 5,5 milioane de dolari, din care 2,5 milioane de dolari erau deja angajate pentru achitarea unor dispoziţii de plată. Din cauza naţionalizării, la 11 iunie 1948, a principalelor mijloace industriale de producţie din România, guvernul Elveţiei a blocat conturile deţinute în acea ţară de autorităţile comuniste de la Bucureşti.

După reuniunea din 6 octombrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Ana Pauker a expediat urgent instrucţiuni ambasadorului român de la Berna, pentru a fi respinse acuzaţiile guvernului elveţian şi a refuzat să trimită o delegaţie în Elveţia pentru a discuta despre naţionalizările din România şi modul de despăgubire a cetăţenilor şi companiilor străine afectate de acele măsuri. În acelaşi timp, Ana Pauker a fost de acord să trimită la Zürich un delegat al Băncii de Stat a R.P. Române, pentru a gestiona aurul şi fondul valutar românesc de la „Union des Banques Suisse”.

În paralel, generalul de Securitate Vladimir Mazuru s-a deplasat la Praga pentru a recupera aurul românesc blocat la „Union des Banques Suisse”. Comisionul solicitat de cetăţeanul american care s-a implicat, ca intermediar, în operaţiunea condusă de generalul român a fost de 10% din valoarea cantităţii de metal galben transportate treptat, cu 4-5 avioane româneşti, de la Zürich până la Praga. Cu ajutorul lui Franěk (adjunct al ministrului de Interne cehoslovac), Vladimir Mazuru a depozitat aurul respectiv la Banca de Stat din capitala Cehoslovaciei şi a fost felicitat acolo de Ana Toma, pentru desfăşurarea cu succes a operaţiunii.

În principiu, cu un avion de pasageri Lisunov Li-2 – o copie a aparatului american Douglas DC-3, fabricat sub licenţă la Fabrica 84 de la Himki (o localitate aflată la 30 km nord-vest de Moscova), începând din anul 1939 – se putea transporta o tonă de aur pe o distanţă de 2500 km. Creşterea încărcăturii determina o diminuare a duratei de zbor deoarece trebuia să scadă în mod proporţional cantitatea de combustibil aflată la bordul avionului.

Pentru exemplificare, prezentăm cazul celor două avioane militare poloneze Douglas C-47 (modelul de transport militar al aparatului DC-3), care au ajuns în România la 16 septembrie 1947. Acestea au plecat de la Varşovia la ora 08.00, au survolat localităţile Muszyna (Polonia) şi Cluj şi au aterizat pe aeroportul de la Băneasa. Scopul misiunii era de a prelua 51 de lăzi cu lingouri de aur (2737,86 kg), depuse de reprezentanţii Bank Polski la Banca Naţională a României, la 10 octombrie 1939. În afară de echipaje, în avioanele respective s-au mai aflat patru ofiţeri polonezi, care au păzit încărcătura până la destinaţie.

Operaţiunea de predare a celor 51 de lăzi cu aur reprezentanţilor Băncii Poloniei a avut loc la 17 septembrie 1947. Din cauza faptului că autorităţile sovietice de ocupaţie din România nu au asigurat în acea zi benzina necesară aparatelor poloneze, operaţiunea de transportare cu autocamioanele a tezaurului, de la depozitul Băncii Naţionale a României până la aeroportul Băneasa, şi încărcarea sa în avioane s-a desfăşurat în următoarea zi (când s-a obţinut şi o nouă autorizaţie pentru survolarea Cehoslovaciei de către aparatele respective). Conducerea B.N.R. a achitat în întregime cheltuielile pentru transportul auto şi paza necesară pe tot traseul până la aeroport, inclusiv – acesta fiind un gest de curtoazie pe care autorităţile poloneze l-au apreciat.

Deşi condiţiile meteorologice au devenit nefavorabile zborului peste Carpaţii Meridionali, piloţii polonezi au acceptat să decoleze pe 18 septembrie 1947, după-amiaza. După ce au trecut prin furtuna semnalată de autorităţile de la Bucureşti, aceştia au urmat fără probleme traseul de zbor din 16 septembrie (în sens invers) şi au ajuns cu bine la Varşovia, în seara aceleiaşi zile.

O simplă coincidenţă cronologică: pe data de 17 septembrie 1947 s-au comemorat 8 ani de la invadarea Poloniei de către trupele sovietice, care au ocupat partea de est a ţării în timp ce trupele germane desfăşurau acţiuni de luptă în vestul şi centrul Poloniei.

Propagandă pe prima pagină a ziarului sovietic „Pravda”, apărut la 22 septembrie 1939, în care se glorifica iubirea dintre ţăranii şi militarii sovietici, pe fondul ocupării teritoriilor estice ale Poloniei de către unităţile Armatei Roşii.

În primăvara anului 1952, Ana Toma şi-a amintit de operaţiunea cu aur, organizată şi desfăşurată de generalul Vladimir Mazuru la Praga în 1948. Astfel, în ultima zi a şedinţei cu membrii C.C. al P.M.R., activul Comitetului Central şi primii secretari regionali ai P.M.R. (Bucureşti, 17-19 martie 1952) – organizată pentru a se dezbate „Scrisoarea închisă adresată tuturor organizaţiilor şi membrilor de partid” şi a găsi vinovaţii pentru modul greşit în care s-a acţionat în ianuarie 1952, când s-a aplicat reforma monetară în România – Ana Toma a făcut următoarea declaraţie: „Noi ne-am ciocnit de toată mocirla de la bancă, iar eu personal am avut ocazia să muncesc cu Vijoli. Cu toţii aţi citit în ziare despre blocarea de către elveţieni a aurului, dar câţi n-au ştiut că Vijoli a cărat acest aur în Elveţia şi ultimele transporturi le-a făcut chiar în preajma naţionalizării, cu toate că era de aşteptat că imperialiştii vor lua măsuri împotriva noastră. Ce căuta aurul nostru în Elveţia? Dacă era nevoie de cumpărături, se poate transfera cât era nevoie pentru plăţi, dar nu trebuia să facem acolo depozite. Foarte greu a fost de luat îndărăt acest aur şi între timp ei l-au folosit împotriva noastră, pentru a ne împinge să plătim despăgubiri pentru naţionalizare.

De asemenea, am văzut într-o muncă pe care am avut-o de făcut împreună cu Vijoli atitudinea lui de îngâmfare, de desconsiderare faţă de ajutorul frăţesc dat de tov-ii sovietici. Am văzut zbaterea lui pentru o altă linie în problema circulaţiei banilor şi socot că trebuie să-mi reproşez că n-am fost destul de combativă, deşi aveam prilejul să ajung la tov. Gheorghiu-Dej, să-i arăt aceste fapte şi sigur s-ar fi judecat altfel munca lui dacă erau cunoscute aceste fapte. […] Despre aceste fapte voi face material scris, pentru că se pare că lucrurile nu sunt cunoscute (subl.n.)”.

Ana Toma nu a îndrăznit atunci să îl critice pe Gheorghe Gaston Marin, care a transportat aurul românesc în Elveţia cu acordul lui Aurel Vijoli (preşedinte al Băncii de Stat a R.P. Române, până la 5 martie 1952) şi, putem presupune, cu aprobarea celorlalţi lideri comunişti importanţi din guvernul condus de dr. Petru Groza. În schimb, ea l-a ponegrit pe fostul preşedinte al Băncii de Stat a R.P. Române deoarece nu înţelegea sau nu a fost capabilă să priceapă motivele pentru care acel aur a fost expediat în Elveţia, în anul 1947, cu acordul autorităţilor comuniste din România. În plus, Ana Toma s-a implicat într-o problemă care nu era de competenţa sa, însă şi-a permis acest lucru deoarece era soţia şefului temutei Securităţi şi considera că are dreptul să îl informeze direct pe Gheorghe Gheorghiu-Dej despre acea problemă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro