Prizonieri la barbari (de Doru Buscu)

Costica Constanda, caracuda imobiliara care si-a organizat pinda profitabila in mlastina RA-APPS, e o specie-turnesol. Ea indica, de sub stejarii din parcul Bordei amenintati cu demolarea, ca incompetenta administrativa a devenit prostie violenta, iar coruptia cu program fix – un preludiu funerar.

Bucurestiul e, in aceste zile, un cuptor de bitum. In atmosfera lui traiesc plumbul si derivatele sale, risipite in supradoze letale. Copacii sint o amintire si pe locul fostelor parcuri de cartier se inalta toate restantele la arhitectura ale institutului Ion Mincu. Fotosinteza a fost, asadar, izgonita din oras, in folosul tiganiei edilitare si al norilor de praf.

Pe strazile inguste, lipsite de trotuar, se poate studia anatomia asfaltului: sinele de tramvai, eviscerate cu tot cu fundatii, fac loc privirii spre fundamentele canalizarii. Intr-un astfel de loc poti muri la volan, prabusindu-te in adinc in oricare dintre locurile nesemnalizate. O moarte rapida si demna, doar cu putin mai timpurie fata de cea inevitabila, prin otravire.

Pina atunci, poti face zilnic exercitii de inmormintare, desfasurate in traficul static, scufundat in gaze si claxoane, acea sedinta infinita de asfixiere pe loc, care transforma rotile masinii in patrat si te face sa-l intelegi pe Tupac Amaru.

Micul Paris e rezultatul crizei de imbecilitate harnica a ultimelor sase decenii. Un cizmar retardat, iesit din subsolul marxismului, a pus bazele faradelegii si e urmat indeaproape de un intreg lant de pitecantropi. Caci infernul contemporan e mai ales meritul acestor coautori. Sase mandate la primarie, dupa ‘90, si o intreaga fauna politica n-au produs nici cea mai vaga proba de gindire.

Nici un plan, nici o viziune, nimic care sa depaseasca in lungime o cifra cu sase zerouri asteptata la eliberarea din post. De 17 ani, bucurestenii privesc spre nicaieri din captivitatea acestor barbari.

In 1852, baronul Georges-Eugene Haussman a fost angajat de Napoleon al III-lea sa modernizeze Parisul. Pe atunci, orasul luminilor era scufundat in bezna, o periferie nesfirsita si murdara, plina de hoti si de ambuscade, imposibil de traversat pe parcursul unei zile intregi, aproape la fel de periculos ca Bucurestiul de azi.

Haussman n-a facut mofturi, comanda a fost clara: strazi mai sigure, locuinte mai bune, toalete publice, spitale, trafic mai bun, conditii prietenoase pentru negustorie.

Cheia de bolta a grandorii de mai tirziu a fost insa o cerere de ordin militar: strazi suficient de largi pentru ca burghezia cu chef de revolutie sa nu poata construi asa usor baricade, iar piesele de artilerie ale trupelor oficiale sa poata fi manevrate rapid. Acest plan contine Parisul de azi. Intre 1852 si 1870, baronul l-a mutat din Evul Mediu intr-un inepuizabil viitor.

La 1900, cind constructiile au incetat, capitala Frantei arata ca martea trecuta. Pentru asta insa a fost nevoie ca niste oameni competenti sa aiba simtul istoriei si, ma rog, daca nu va suna cam jenant, sa-si iubeasca patria.