Profesorii corupti sunt stapanii sau capusele educatiei?

Cei care au auzit înregistrările discuțiilor purtate de învățătoarea de la Școala nr. 10 au fost probabil pătrunși măcar o secundă de următorul sentiment: comportamentul dascălului în raport cu părinții copiilor era precum cel al unui stăpân care le vorbește sclavilor de pe tarla. Am văzut acest sentiment exprimat în presă de diverși jurnaliști sau comentatori, revoltați desigur de situația creată. Ceea ce pare a li se reproșa profesorilor corupți este faptul că nu au ce căuta într-un sistem în care dascălul trebuie să se dedice elevului, în care „cadrul didactic trebuie să fie un exemplu de moralitate” etc.

Nu recunoaștem, dar de fapt visăm un cal verde pe perete: „omul nou” de la catedră, care să facă muncă voluntară cu zâmbetul pe buze, învățătoarea-eroină – care să își sacrifice viața personală și propria familie pentru a avea grijă de copiii altora. Salariile dascălilor sunt la un nivel apropiat de pragul sărăciei, dar ei trebuie să presteze învățământ de calitate, fiindcă patria are nevoie. Ca și în problema evazioniștilor (a celor care fug de plata taxelor), corupții din învățământ sunt considerați fie nesimțiți – de către cei care înțeleg cancerul sistemului dar sunt gata să închidă ochii dacă șpaga ar fi la un nivel nițel mai „rezonabil”, fie ticăloși, trădători de neam și țară – de către cei mai naivi intelectuali sau de către cei mai îndoctrinați activiști. Oricum, faptul că o învățătoare se comportă ca un stăpân – ba chiar „îi tratează pe părinți ca pe niște animale” – este considerat inacceptabil. Aceasta pare să fie cauza mizeriei morale și materiale din sistemul de educație – aceea că unii vor să-l ia în stăpânire.

Adevărul este că învățământul s-a degradat permanent tocmai pentru că nu a fost luat în stăpânire de nimeni. Școala românească este un serviciu public, prestat în cadrul proprietății publice, adică teritoriul tuturor și al nimănui. Sigur, de gardieni ai „interesului public”, de „cadre de nădejde ale patriei” nu ducem lipsă niciodată; mereu ni se spune fie că eșecurile sistemului sunt punctuale și nereprezentative, fie că ele pot fi rezolvate din interior, de către gardieni mai bine intenționați (cel puțin așa ne asigura săptămâna trecută doamna Oana Badea, care a făcut până nu demult parte din conducerea ministerului).

La rândul său, actualul ministru afirmă: “Școala este pentru copiii noștri și nu cred că cineva are dreptul să privatizeze școala românească în slujba intereselor cuiva.”

Bine, dar a cui este totuși școala? Pentru că, firește, ea servește interesele grupului căruia îi aparține. Nu este clar. Știm pentru cine și ce trebuie să ofere școala, dar nu știm a cui este. Mă rog, o tentativă de identificare a „stăpânului” există. Se spune că școala este un bun public, că ea aparține statului, că este expresia „proprietății publice”. Aici se cuvin două observații.

Prima: o lege economică fundamentală (și, în fond, o lege a firii) spune că bunurile publice tind să fie stoarse de valoare, căpușate de cei care se cațără vremelnic într-o poziție de gestiune sau de cei care dobândesc un rol dominant în ierarhia formală ori informală a puterii. „Dacă tot aparține tuturor, atunci hai să luăm noi cât apucăm!” – este dictonul care îi motivează pe cei atrași de bunurile publice precum muștele de mâncarea uitată pe masă. A se observa că indivizii puși pe căpătuială și fără mari prejudecăți morale sunt cu deosebire ispitiți de existența bunurilor publice, pentru că din ele se pot îmbogăți rapid și… „după ei potopul”.

A doua: dacă acceptăm că singura regulă este… că nu sunt reguli, atunci da, proprietatea publică este o formă de proprietate. Dar cred că doar ne jucăm cu vorbele. Proprietatea publică echivalează de fapt cu absența proprietății, deoarece nu instituie acele reguli de conduită propice conservării valorii resurselor, perfecționării acestora. Deoarece nimeni nu are grijă de ea (de ce ar avea?), proprietatea publică sfârșește în mod inevitabil prin a fi invadată de căpușe. Învățământul este distrus prin cheltuieli iraționale, prin oferirea de sinecuri și privilegii, prin programe școlare aberante – rezultatul logic al elementului anterior din enumerația mea – în fine, prin corupție. Interesul elevului este pe ultimul loc în ecuație, dar nu pentru că profesorii sunt răi, ci fiindcă proprietatea publică este incompatibilă cu satisfacerea acestui interes.

Toți oamenii își urmăresc propriul interes. Însă în cazul absenței regulilor stabilite prin dreptul de proprietate, oamenii își urmăresc propriul interes fără să ia în calcul nevoile celorlalți. De fapt, în acest caz urmărirea interesului personal coincide cu distrugerea bunăstării celorlalți. Ce vreau să spun este că sistemul de educație public este căpușat de persoane interesate să își sporească veniturile bătându-și joc de banii altor oameni. Un asemenea comportament nociv este aproape inexistent acolo unde avem proprietate (privată, deci), unde fiecare este stimulat să își crească veniturile și prestigiul servindu-i mai bine pe semenii săi, unde fiecare concurează cu fiecare pentru a se perfecționa. Dacă învățământul public chiar ar fi privatizat, atunci roadele acestei schimbări insituționale s-ar vedea extrem de rapid. Am observa cum cheltuielile mari de astăzi (statul cheltuie aproape 1000 de euro anual cu fiecare elev) sunt economisite sau investite mai judicios, cum nevoile părinților chiar ar conta în managementul școlii și în actul de educație.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro