Profesorul de patima

Aș minți să zic că l-am cunoscut pe Dumitru Păduraru. Deși, istoric, l-am cunoscut, odată, pe Dumitru Păduraru în perioada în care eram băiat de trupă la Universitatea de Medicină şi Farmacie din București, la Catedra de Anatomie condusă de Cezar Th. Niculescu. Moldovenii veneau mai rar prin sud. Pe Păduraru, ca și pe alții (frații Maghiar, Mircea Ifrim, floarea Bihorului și împrejurimilor) i-am întâlnit acum 16 ani la Primul Congres Internațional (sic!) de Anatomie de la Băile Felix, ținut cu multă surlă și fanfară de fratele de arme al lui Cezar, ”academicianul” Ifrim.

Azi un bătrânel decrepit, uitat prin diverse saloane ale Sănătății de burg din capitală, Ifrim era la vremea respectivă un autentic patron de arte, cu părul atent cănit, cu inelul gros al cavalerilor cruciați pe-o falangă prelungă, descărnată, și o quasi-imperceptibilă halenă de putred care se amesteca cu parfumul onctuos şpriţat pe costumul vișiniu. Era un personaj, Mircea Ifrim. Era o cocotă. Dar acasă la el, la Oradea, Dumnezeul primei universități private de medicină din Vestul țării era omniscient, omnipotent, un Mecena al universitarilor.

Printre ei, tinerel și ager, Păduraru, pe o traiectorie balistică pe care stăteau și cățelandrii ca noi. Ești cuminte, de la preparator te păstrez asistent. Stai câțiva ani asistent, ții bine capul între urechi, știi când să vorbești dar mai ales când să taci, și-o să fie totul bine. În câțiva ani o să fii șef de lucrări. Mai tai pe unul pe stânga, mai sapi pe unul pe dreapta, dacă ai supt licuriciul potrivit ajungi și conferențiar. Profesorii de azi? Mulți dintre ei, la sfârșitul mileniului trecut, erau cum era și Păduraru. Aspiranți înfometați, cu ochi sticlind și guri hulpave.

Bătrânii noștri aveau o aură vampirică. Nemuritori. Răi. Cuceritor de răi. Intoxicant de perverși în felul în care-și vedeau studenții. Totul era, în fapt, un exercițiu psihologic de dominare. Profesorul nu umbla niciodată singur. La profesor, practic, nu ajungeai. Ajungeai la noi. Noi, preparatorii, eram prima poartă. Deasupra noastră asistenții universitari. Unii mai de treabă, alții mai puțin. Toți la cotă, toți la normă. Cota era de studenți cotizanți (i.e. plic, valută, favoruri), îndeosebi străinii.

Noi aveam mulți greci. Grecii aveau bani. Aveam și câțiva albanezi. Albanezii nu prea aveau bani. Dar aveau femei frumoase. Și femeile frumoase aveau bărbați geloși. Din care pricină cineva aproape că s-a trezit cu mașina în flăcări după ce i-a făcut avansuri unei margarete exotice, prilej cu care s-a ales cu un mesaj foarte clar. Mai deschizi gura în fața ei, mori. Margareta a umblat vreme de patru sesiuni plângând la poarta lui dom’ profesor să o treacă.

Nu de alta dar, în primii doi ani de facultate la Medicină, cei mai grei ani practic, Anatomia e nava amiral. Anatomiștii au o aură de superioritate pe care scuipă, pe-ascuns, histologii, bioceliștii (specialiștii în biologie moleculară) și biochimiștii. Cei de la biofizică, blânzi și excentrici pe orbită, nu prezintă vreun interes. Nu. Anatomia e în centrul gravitațional. Despre cum am ajuns să fac asta, la 19 ani, am mai scris.

Dumitru Păduraru a fost arestat, zilele acestea, pentru că ar fi condiționat trecerea examenului la anatomie de favoruri sexuale unei studente. Practica e de notorietate în universitățile din România. O făceau și oameni de la noi. Mai ciudat e că Păduraru, cel puțin de două ori în ultimii 4 ani, a ajuns în atenția presei pentru comportamente similare. Și totuși nu s-a potolit. A ajuns să fie bătut, i s-a pus o bombă sub mașină. Și tot nu s-a potolit. Nu s-a potolit nici el, nu l-au potolit nici colegii, y compris camarazii din Senatul UMF Iași.

Când mi-am făcut documentarea despre el, în premersul textului meu, am rămas cu un perfid iz de vomă în spatele faringelui. Dom’ profesor a terminat facultatea acum 20 de ani. Cam târzior, la 30 de ani. Avea de recuperat. Au urmat bifele, punct cu punct, ale unei cariere deloc surprinzătoare. Cum s-a făcut sorocul, Dumitru Păduraru a mai urcat o treaptă. Rezidențiat în radiologie, 4 ani? Bifat. (În paranteză fie spus, mulți dintre anatomiști își ”trag” și-o specialitate clinică mai ieftină, gen radiologie, să fie acoperiți. Așa s-a ales România cu mulți radiologi făcuți la Mobutu). Lucrare de doctorat făcută în timpul rezidențiatului? Bifat. În 10 ani de la obținerea doctoratului, acest eminent anatomist fabricat în România a ajun să fie șeful catedrei de la UMF Iași, ce-i drept pentru o scurtă perioadă, în 2008, după moartea lui Zamfir!

Este, sau cel puțin așa rezultă din CV-ul profesional, (încă) vicepreședintele Societății Române de Anatomie! Este, în același timp, potrivit stenogramelor procuraturii, protagonistul următoarei anecdote:

“Te aştept în semestrul II şi în fiecare săptămână, aranjată, frumuşică, cum eşti acum… Săptămânal, în semestrul II te aştept”, ar fi spus Păduraru. Tot atunci, universitarul a întrebat-o pe fată dacă şi-a început viaţa sexuală şi ce culoare are lenjeria sa intimă. “Lovindu-se de refuzul persoanei vătămate, Păduraru Dumitru a devenit nervos, neputând să tolereze frustrarea cauzată de atitudinea victimei şi dându-i acesteia un ultimatum: «ai zece secunde să te gândeşti! Nu. Pentru că…şi la patru am altceva şi nu am cum. Ai zece secunde să te gândeşti! (…) Zece secunde au trecut. Gândeşte-te!»” (sursa: Adevărul)

Acest domn, spumă odioasă a unui sistem universitar hidos, a crescut bine-merci la umbra Rectoratului Universităţii de Medicină din Iași. E băiatul de aur al unei filosofii de prăsit pseudo-academia, impostoratul care ”educă” viitori medici în România. Aceștia sunt oamenii care, potrivit celor mai recente ordine de ministru, ”decid” etica în spitalele României.

Aceștia sunt oamenii care taie și spânzură, care împart bani, fonduri, care se cațără unul pe altul, se călăresc reciproc, și când se umflă sufleul tac. Tac mâlc. Tac morți în păpușoi. Tac și, prin tăcerea lor, sunt complice. Pentru că păcatul indiferenței e cel puțin la fel de mare. Păduraru era știut. Păduraru era reputat. Și, deși faima lui s-a dus cale de 5 județe, și merge mulți, mulți ani în urmă, nimeni din Facultate n-a îndrăznit să-l antagonizeze. După incidentul din 2010, când cineva i-a pus o bombă sub mașină, onorabilul conferențiar și-a luat permis de port-armă. Așa venea la cursuri, cu pistolul în toc, la piept, un veritabil cowboy în Estul sălbatic.

Povestea lui e doar alta care trece pe sub radar în timp ce privim, drogați cu adrenalină, confesiunile Pupezei blonde, arestarea marelui Alb, perindarea zerourilor pe sticlă, unele cu chip de om, altele cu coadă de pește. Datoria mea e să-mi apăr meseria prin ce scriu, și măcar oamenii care mă știu, care mă citesc, care dau peste mine să afle.

Să afle că astăzi, în 2015, continuă lucruri care se întâmplau și acum aproape 17 ani. Continuă în țara care are cea mai mare pepinieră de viitori medici din galeria nou-veniților în Uniunea Europeană. Continuă în țara în care studenții străini aduc la bugetul universităților, anual, peste 16 milioane de Euro, oficial, și neoficial încă pe atât în plic, șpăgi, și diplome date pe bărbi.

Într-un editorial recent din Viața Medicală aduc aminte și de faptul, deloc de neglijat, că aproape trei sferturi dintre studenții străini, în unele centre, provin din țări non-UE. Clujul, de exemplu, se laudă cu studenți din țări exotice precum Tunisia, Maroc, Sudan. Departe de mine să generalizez, nu cred că veniți pe plaiurile răzeșilor studenții vor întâlni doar Pădurari (sic!), dar e deja grosolan dacă vor fi întâlnit măcar unul.

Ministerul Sănătății e destinat să piardă lupta la baionetă cu corupția din Medicină atât timp cât, în spatele autonomiei universitare, România va continua să hrănească dulăi băloși, și prădători sexuali, impostori și nemernici, personalități de polipropilenă și lupi în țoală de oaie, guvernanți ai Eticii peste-o șleahtă de pungași.

Sila mea față de ei e dictată de două lucruri: primul, că întâmplător au aceeași meserie cu mine, și pata lor e și pe halatul meu. Și doi, că prin culoare și anticamere o fracție minimă din taxele plătite de mine ajunge și-n buzunarul lor. Or eu refuz să contribui la remunerarea cu zeci de mii de lei pe an a unor hiene psihopate.

Fiat justitia, pereat mundus!

Gabriel Diaconu este medic psihiatru, articolele sale putând fi citite şi pe blogul personal.