Reducerea inflației: ceea ce îngrijorează sunt posibilitățile politice, nu cele tehnice

Am salutat întotdeauna critica constructivă și bazată pe argumente la adresa politicii monetare a BNR. Acest tip de critică este binevenită și pentru că, într-o anumită proporție, informează deciziile de politică monetară.

Se spune că inflația este o politică a BNR și a Ministerului Finanțelor și că cele două instituții pot reduce imediat rata inflației la niveluri joase

În același timp, așa cum am preluat criticile constructive, nu am ezitat să arăt criticilor politicii monetare a BNR că greșesc, atunci când a fost cazul. În ultimul timp, am văzut la o serie de analiști, fie în discuții private, fie în comentarii publice, un tip de critică ce se înscrie în următorul tipar: dacă inflația nu este mică, atunci înseamnă că banca centrală și autoritatea fiscală vor ca inflația să fie mare.

Cu alte cuvinte, se spune că inflația este o politică a BNR și a Ministerului Finanțelor și că cele două instituții pot să promoveze politici care să reducă imediat rata inflației la niveluri joase, dacă ar vrea. Critica aceasta nu e specifică țării noastre, ci este destul de răspândită.

Sunt întru-totul de acord că inflația este o politică, așa cum a spus Ludwig von Mises. Am dedicat un articol acestei teme chiar recent, în 11 mai 2022 („Să nu uităm că inflația este o politică”, luciancroitoru.ro), și am arătat că este întotdeauna important să înțelegem a cui este, mai exact, politica și care sunt cauzele ei profunde în contextul societății moderne și de ce acea politică nu se manifestă întotdeauna prin inflații mari. Deși în articolul menționat am adresat aceste probleme, o reluare a subiectului cu referire directă la critica menționată ar putea contribui la o mai bună înțelegere a cauzelor inflației.

Cei care aderă la tiparul de critică menționat, indiferent de formulările particulare pe care le fac, omit două lucruri importante. În primul rând, nu fac diferența dintre posibilitățile tehnice ale politicii monetare și cele politice. Ceva similar se aplică și în cazul politicii fiscale. Acești critici neglijează posibilitățile politice și se referă exclusiv la cele tehnice. Făcând această eroare, le este ușor să spună că dacă inflația nu este mică, atunci asta indică lipsa de voință a băncii centrale și a autorității fiscale.

Pentru a înțelege cum este posibil ca unii economiști să facă această eroare cred că este bine pentru cititor să pun acest tipar de gândire în perspectivă.

După cel de-al Doilea Război Mondial și până la începutul anilor 1980, discuțiile despre reducerea inflației au avut în mare măsură, explicit sau implicit, două componente: cea tehnică și cea politică. Cea tehnică se referă la operațiunile cu instrumente de politică monetară utilizate pentru a atinge o anumită țintă referitoare la agregate monetare sau inflație.

După 1990, preocuparea referitoare la posibilitățile politice de a reduce inflația s-au diminuat semnificativ

Componenta politică se referă în general la orice ingerință care ar influența acele operațiuni tehnice sau ar afecta obiectivul deja stabilit. În acea perioadă, băncile centrale nu erau în general independente de guverne, astfel că influențele politice erau întotdeauna o îngrijorare. La Milton Friedman, forma cea mai sintetică privind această îngrijorare era exprimată în propunerea sa din 1960 pentru a crește masa monetară cu un procent constant în fiecare an (regula k-percent). Regula aceea asigura eliminarea influenței politice.

Hayek este explicit și spune în 18 mai 1970 că „…technically there is no problem in stopping inflation…What I am concerned about is not the technical but the political possibilities.” Mai târziu, lucrurile au început să se schimbe. Mai ales după 1990, preocuparea referitoare la posibilitățile politice de a reduce inflația s-au diminuat semnificativ, odată ce în societate exista un larg consens că politicile monetare aveau nevoie să fie tot mai independente de guverne și s-a trecut la țintirea inflației. Dar, așa cum voi detalia mai târziu, aceste condiții s-au schimbat după 2008.

În al doilea arând, tipul de critică la care mă refer omite că între cele două instituții există o diferență importantă referitoare la guvernanță. Banca centrală are o misiune stabilită prin lege să stabilizeze prețurile, iar pentru aceasta a primit independență referitor la instrumente și la combinația dintre acestea.

În plus, banca centrală are un bilanț a cărui mărime o stabilește în mod autonom, fără să ceară aprobarea cuiva. În schimb, guvernul și alte agenții au un buget ale cărui obiective și structură sunt aprobate în mod democratic în parlament. Cu alte cuvinte, bugetul guvernului reflectă în primul rând o componetă politică referitoare la ce impozite se colectează, la ce cheltuieli se fac, ce deficite se acceptă și câtă datorie publică se emite într-un an.

O inflație mai mare aduce venituri nominale mai mari la buget și reduce în termeni reali datoria publică. Dar, politic, ipoteza nu este sută la sută corectă

Având aceste diferențe tehnice și politice între cele două instituții, ipoteza că ele ar putea avea la unison interesul de a menține o inflație înaltă este nerealistă. Ipoteza este realistă sută la sută pentru guvern, dar numai tehnic.

Într-adevăr, o inflație mai mare aduce venituri nominale mai mari la buget și reduce în termeni reali datoria publică. Dar, politic, ipoteza nu este sută la sută corectă. Politicienii inteligenți știu că inflația mai mare este un rău mare și că este perceput ca atare și, în măsura în care nu reușesc să dea vina pe banca centrală pentru inflația pe care o produc, costurile politice rămân în sarcina lor. Asta este și principala explicație pentru care politicienii au acordat independență băncii centrale în conducerea politicii monetare.

În acest punct al discuției noastre avem nevoie să definim mai bine ce înțelegem aici prin influență politică. Ea nu înseamnă telefoane sau comentarii de la politiceni referitoare la magnitudinea și structura instrumentelor de politică monetară. Acestea, deși nu sunt de dorit, pot fi ușor ignorate dacă banca centrală este independentă. Influența politică efectivă se referă la un element tehnic, și anume la restricția bugetară a guvernului, care cere ca stocul de datorie publică să fie compensat de suma actualizată a viitoarelor surplusuri bugetare primare reale. Influența politică efectivă apare atunci când se stabilesc politici fiscale care nu garantează că restricția bugetară a guvernului se va respecta.

Problema vine de la faptul că dacă această restricție nu se respectă, guvernul va produce un șoc fiscal care va influența rata inflației, chiar dacă banca centrală este independentă în sensul că a stabilit, anterior șocului fiscal, adică independent de o dominanță a politicii fiscale, o regulă de politică monetară care furnizează ratele dobânzilor viitoare necesare atingerii unei anumite traiectorii a inflației. Ideea pe care vreau să o subliniez este aceea că, deși este independentă, politica monetară nu poate urma consecvent o regulă referitoare la instrumentele sale dacă guvernul nu-și respectă constrângerea bugetară intertemporală.

Nu doresc să intru în detalii pentru a arăta cum produce guvernul inflație. Totuși, o scurtă paranteză este necesară, deoarece mi-am dat seama din discuții cu unii dintre cei mai educați politicieni cu studii economice din parlamentul României că există dificultăți în înțelegerea acestei probleme. În consecință, există dificultăți în a înțelege cum se poate ca guvernul să producă inflație (fiscală) în mod direct.

Citește articolul integral și comenteaza pe blogul lui Lucian Croitoru

N.Red: Lucian Croitoru este consilier principal pe probleme de politică monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României