Respingerea incinerarii. Argumentele traditiei. Tacerea Patriarhiei.
Moartea unui regizor și răceala unor ierarhi.
Moartea unui regizor a pus în scenă o chestiune teologică. Avem un corp defunct, să îl ingropăm sau să îl ardem? Bisericile de confesiune Ortodoxă nu legitimează incinerarea voluntară. Cu alte cuvinte, una este ca un accident sau vocația martirică să îți trimită trupul în vâlvătaia flăcărilor, alta este să îți expediezi trupul la crematoriu din rațiuni estetice, etice, ecologice sau economice. Care este criteriul care legitimeză acțiunea flăcărilor într-un caz, dar nu și în celălalt?
La această întrebare ar trebui să răspundă, în primul rând, reprezentanții Bisericii. Spațiul public a așteptat o explicație. Iar aceasta a venit deficitar. În locul argumentelor au fost livrate două comunicate expeditive și un articol confuz. Fără referințe teologice, fără trimiteri către bogăția de sens a tradiției patristice, fără disponibilitatea revelării. Unii dintre reprezentanții Bisericii par a fi ocupați cu probleme mult mai importante decât îndrumarea propriilor credincioșilor sau lămurirea celor de alte credință.
Membrilor clerului le revine misiunea de a înlătura în acord cu tradiția Sfinților Părinți orice neînțelegere. Ei sunt cei care dețin funcția deslușirii chestiunilor teologice. Deoarece Hristos este modelul de urmat pentru orice creștin și, în special, pentru membrii ierarhiei Bisericești. Iar, potrivit Evangheliei după Ioan, Hristos este exegetul, Fiul cel care îl explică, care îl face cunoscut pe Tatăl (Ioan 1.18). Cel care, după înviere, pe drumul către Emaus, îi aduce lămuriri asupra propriei Sale existențe apostolului Luca (Luca 24.13-35).
Membrii ierarhiei bisericești trebuie să mai facă acest lucru și pentru că ei sunt agenți ai tradiției. „Tradiție” este traducerea cuvântului grecesc „paradosis”. Iar acesta mai înseamnă și „transmitere”. Membrii ierarhiei Bisericești au funcția de a transmite sensul revelației lui Hristos, de a adecva Cuvântul dat „mai înainte de toți vecii” contextului istoric actual. Una dintre cele mai importante misiuni ale reprezentanților Bisericii este aceea de a feri mesajul Hristic de anchilozări lexicale, de paralizii intelectuale sau de blocaje emoționale. Misiunea lor este aceea de a face inteligibil orice aspect al teologiei creștine. A duce mai departe vestea ce bună a învierii lui Hristos înseamnă și a face accesibil mesajul Acestuia. De aceea, membrii clerului sunt cei de la care este așteptată vestirea și explicarea a tot ceea ce ține de învățătura de credință. Care a fost poziția publică a reprezentanților Bisericii în cazul mai sus amintit? A venit, în primul rând, sub forma unuicomunicat emis de Arhiepiscopia Bucureștilorprin intermediul Biroului de presă al Patriarhiei Române. Conținutul acestuia amintește de o Notă ministerială scrisă la rece:
- Arhiepiscopia Bucureștilor a adresat familiei Nicolaescu un apel pentru a cere îngroparea lui Sergiu Nicolaescu.
- Tot ea s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului.
- Familia Nicolaescu a preferat să respecte dorința regizorului de a fi ars la crematoriu.
- „Biserica respinge practica necreștină a incinerării, contrară credinței ortodoxe bimilenare pe care se întemeiază hotărârile Sfântului Sinod din anii 1928, 1933 si 2012”.
- Ca atare, Biserica nu poate asigura servicii funerare pentru cei care sunt incinerați, ci doar pentru cei care sunt îngropați.
Atât. Nici o explicație teologică, nici o trimitere explicativă către rațiunile Canonului, nici o referință la literatura Sfinților Părinți. Când primești o amendă prin care ești înștiințat că ai încălcat articolul x, alineatul y al prevederii z, nu este neapărat o tragedie că ai fost abordat într-un limbaj birocratic. Când reprezentanții Bisericii fac acest lucru, este o problemă. Pentru că ei au o misiune pastorală. De la ei se așteaptă lămuriri. Membrii clerului trebuie să facă totul pentru a oferi acces la mesajul Bisericii. Mai ales atunci când acesta va fi preluat de presa națională pentru a ajunge și în casele celor care nu sunt familiari cu învățătura creștină, care nu prea dau pe la biserică sau care nu urmăresc producțiile trustului de presă al Patriarhiei. Nu spun ca Bisericii îi lipsesc slujitori versați în arta dialogului. Dimpotrivă, cunosc preoți care fac acest lucru cu pricepere, vocație și mult farmec. Doar că aceștia lipsesc din spațiul dezbaterii publice.
Cum arată agenda comunicării publice a Patriarhiei Române?
Una dintre cauzele acestei absențe pare a fi agenda comunicării publice asumate de conducerea Bisericii. Preocupările par a fi altele. Comunicatele și informațiile trustului de presă al Patriarhiei Române – la fel ca mai tot conținutul de pe siteurile acestei instituții – vorbesc despre momente, concursuri, binecuvântări arhierești, conferințe, omagieri, predici, pomeniri, sfințiri, slujiri, întruniri, lucrări, adunări, ședințe, vizite, activități și alte momente. Nimic pe prima pagină a site-urilor Patriarhiei Române despre chestiuni importante ale dezbaterii publice. Mai greu am găsit o știre care să reflecte atenția față de problemele reale ale societății. Am aflat, astfel, că „departamentul social al Arhiepiscopiei Sibiului, în colaborare cu Agenția Națională Antidrog a organizat și a participat la o activitate în cadrul Centrului pentru femei dependente de alcool “Insula Speranței” din Șelimbăr, județul Sibiu în cadrul proiectului «Alcool, tutun, încotro?»”. Dacă mai sunt alte proiecte de acest fel, înseamnă că e o problemă de comunicare. Mesajul nu trece de tonul omagial și festiv în care sunt ambalate cam toate informațiile care vin din această zonă.
Mult mai detaliat este, însă, subiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Un site dedicat acestui proiect abundă de comunicate și articole pe această temă. Nu mai puțin de 264 de astfel de texte. Din 2007 până în prezent. Mai mult de unul la două săptămâni.
De la jumătatea lui 2012 până zilele acestea, Patriarhia a comunicat pe marginea subiectului incinerării de trei ori. Prima oară, cu ocazia hotărârii Sfântului Sinod din 5 iulie 2012. A doua oară la moartea regizorului Sergiu Nicolaescu. A treia oară ca reacție față de decizia Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București de a face o slujbă de pomenire pentru sufletul lui Sergiu Nicolaescu. În nici unul dintre cele trei texte nu primim detalii despre argumentele care stau în spatele refuzului de a legitima practica incinerării. Este evidențiat doar faptul că „Biserica Ortodoxă Română rămâne fidelă tradiției sale bimilenare”. Subiectul este tratat de sus, laconic, succint. Ca și cum cei interesați de subiect ar fi prea jos pentru o dezvoltare decentă. Primim, însă, detalii peste detalii atunci când vine vorba despre lucrările de la Catedrala Mântuirii Neamului. Dintr-o puzderie de comunicate selectate doar de la finalul lunii noiembrie 2012 până în prezent aflăm că:
– “Pe șantierul Catedralei Mântuirii Neamului se lucrează la realizarea elementelor care vor forma subsolul 1 al edificiului. În perioada 22-29 noiembrie a continuat armarea, cofrarea și betonarea elementelor ce vor forma încăperile de sub cota 0” (29.11.2012)
– „se lucrează la realizarea elementelor care vor forma subsolul 1 al edificiului” (7.12.2012);
– „peste 250 de muncitori au revenit pe șantierul Catedralei Mântuirii Neamului” (11.12.2012);
Evident, este de apreciat transparența. Patriarhia pare a raporta uneori zilnic modul în care sunt cheltuite fondurile destinate construirii Catedralei. Am putea spune, astfel, că problema nu este aceea că sunt prea multe articole dedicate acestui subiect, ci că sunt mult prea puține cele destinate lămuririi unor chestiuni publice cel puțin la fel de importante. Când oamenii se îndepărtează de Ortodoxie, așa cum mi-a fost dat să aud, din cauza unei lipse constante de reacții lămuritoare din partea unora dintre ierarhii Bisericii, contează parcă mai puțin pereții sau fundația unei construcții.
Reprezentanții Patriarhiei nu au avut abilitatea de a răspunde în fața unei chestiuni aflate în dezbatere publica și care a fost transformată în scandal de o presă aflata permanent în căutarea spectaculosului. Patriarhiei i-a lipsit în cazul acestui subiect atât inspirația pastorală, cât și diplomația unui răspuns care lămurește acele argumente teologice pe care este întemeiată poziția Bisericii Ortodoxe.
Comunicatul Arhiepiscopiei Bucureștilor din 3 ianuarie 2013 a fost dublat de un articol publicat într-un cotidian național. Autorul său, preotul Eugen Tănăsescu, Director Media al Arhiepiscopiei Tomisului, ne anunță din titlu că„incinerarea este tangențială cu sinuciderea”.Nu voi comenta articolul său. Spun doar că și el ratează misiunea explicării argumentelor pe baza cărora Biserica Ortodoxă respinge practica incinerării. Textul camuflează sub pretextul unei necesare lămuriri un puseu judicativ. După lectura lui rămâi doar cu ideea culpabilității eterne a celor care au decis să fie incinerați. Totul fără nuanțe, fără argumente consistente, fără trimiteri relevante. În plus, articolul mi-a lăsat senzația unei confuzii. Plecând de la ea, am simțit nevoia unei lămuriri.
Care sunt argumentele împotriva practicii incinerării?
Sunt trei argumente pe baza cărora Biserica Ortodoxă respinge practica incinerării. Dintre acestea, doar unul este decisiv. Celelalte două au primit obiecții care le diminuează puterea de convingere. Pe cel de-al treilea îl voi păstra pentru final.
1. Cel dintâi argument trimite către tema învierii. Conform acestuia, cei care preferă incinerarea propriilor trupuri suferă la capitolul credinței în „învierea morților”. Fie o fac parțial, convinși doar de resurecția sufletului, nu și a trupului, fie nu o fac deloc. Teza din spatele acestui argument este aceea că incinerarea voluntară echivalează cu autodistrugerea.
Acestei teze i-a fost adresat un contra-argument – valabil pentru toate cele trei confesiuni creștine – care a stat la baza legitimării teologice a incinerării de către Bisericile Protestante. Între sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, Biserica Reformată Prusacă valida incinerarea pe baza argumentului că „Dumnezeu poate reînvia la fel de ușor un bol de cenușă precum poate învia un pumn de pământ”. Exemplul martirilor arși în primele secole ale creștinismului era grăitor în acest sens. Deși corpul lor a fost mistuit în flăcări, nimeni nu poate tăgădui învierea lor de-a dreapta Tatălui.
În Germania, Biserica Protestantă accepta incinerarea în urma legitimării acesteia, în septembrie 1911, de către parlamentul Prusac. Datorită unei structuri mai puțin centralizatoare, majoritatea pastorilor acceptau incinerarea, deși conducerea Bisericii recunoștea dreptul de a fi cremat și de a beneficia de rugăciunile de înmormântare, fără a recomanda practica.
Chiar și după legitimarea obiceiului, schimbarea de perspectivă în interiorul protestantismului german nu a fost una lipsită de asperități. Încă din perioada primelor cereri de incinerare, în timpul anilor 1880, chestiunea i-a adus față în față pe conservatorii și pe liberalii din interiorul Bisericii Protestante Prusace. În interiorul ei, acceptarea venea și ca efect al contextului economic. Imperiul cunoștea o perioadă de criză concretizată în creșterea îngrijorătoare a numărului celor săraci. Credincioșii părăseau Biserica Protestantă din cauza taxelor exorbitante pe care le aveau de plătit, ca efect al secularizării sau ca reacție față de interdicția de a incinera trupurile defuncților din rațiuni economice. Apogeul a fost atins în 1908 și în 1912/1913. Cauza lor a fost pledată și de liber-cugetătorii și de social-democrații care aveau nevoie de muniție în războiul împotriva tandemului Imperiu-Biserică. Cu toate acestea, mulți dintre cei care părăseau Biserica Protestantă nu aderau la idealurile asociațiilor ateiste. După revoluția din 1918, care l-a determinat pe împăratul Wilhelm al II-lea să abdice, și după instaurarea Republicii de la Weimar, Biserica Protestantă a fost deposedată de protecția statală oferită de Imperiul Prusac și intra sub protecția statului națiune. Subiectul incinerării rămânea deschis pentru aproape două decade. Chiar și după 1918, ierarhii Bisericii Protestante optau pentru ultime măsuri disperate, de tipul transformării pastorilor în informatori, plătiți pentru a participaundercoverîn cadrul întâlnirilor liber-cugetătorilor. Aveau misiunea de a-i raporta conducerii Bisericii Protestante – Înaltul Consistoriu Evanghelic. Cu toate acestea, în 1925 majoritatea germanilor protestanți ajunseseră să accepte practica incinerării1. Iar subiectul dispărea treptat de pe agenda publică a laicatului[1].
2. Cel de-al doilea argument în defavoarea incinerării este, mai degrabă, unul cultural. Când Biserica Catolică a interzis în 1886 această practică, argumentul principal pe care îl invoca era că ea este specifică păgânismelor. Poziția Sfântului Scaun amintea de reținerea exprimată de Sfinți Părinți ai primelor secole ale creștinismului – Tertulian, Origen sau Sfântul Ioan Gură. Obiceiul incinerării era de sorginte păgână și gnostică. La finalul secolului 19, suspiciunea era aceeași. Ierarhii Bisericii Catolice suspectau faptul că în spatele noii practici a cremări, care avea din ce în ce mai mulți aderenți, se află un patent francmasonic. Respingerea lor era reflexul defensiv al celui care se simte asediat și mai puțin manifestarea unui temei teologic. Consecință a unei treptate calmări a spiritelor, în 1963 Vaticanul legitima incinerarea. Iar, în anul 1966, în urma deciziilor luate în cadrul Conciliului Vatican II, Sfântul Scaun le permitea preoților să oficieze slujba de îngropare în crematorii. Permisiunea era dată doar sub condiția ca persoana în cauză să nu fi optat pentru incinerare ca expresie a refuzului de a crede în învierea corpului. Era astfel vizată tocmai verificarea rațiunii din spatele deciziei. Incinerarea este acceptabilă dacă nu este inspirată de practica religiilor păgâne.
Decizia a întâmpinat critici din partea Catolicilor Tradiționaliști. Aceștia cereau revenirea la formele liturgice anterioare Conciliului Vatican II, despre care spuneau că a pervertit Biserica Catolică. Cu toate acestea, practica incinerării nu a primit nici un fel de amendament oficial, cimitirele catolice au dezvoltat columbarii– nișe special create pentru depunerea urnelor –, polemica asupra subiectului s-a stins. Catolicismul făcea rabat de la tradiție, acceptând incinerarea pentru a salva înțelegerea învățăturii asupra învierii omului și asupra corporalității acestuia. Trupul nu este malign de la natură și nu este nici o închisoare a sufletului, așa cum era el gândit, de exemplu, în platonism și în neoplatonism. Ca atare, de el nu este nevoie să scapi în mod definitiv prin incinerarea postumă.
3. Al treilea argument, cel care se află la baza respingerii de către Bisericile Ortodoxe a practicii incinerării, trimite către o anumită înțelegere a relației dintre om și Dumnezeu, pe de o parte, și a focului, pe de altă parte. Însă acest argument nu este în nici un fel sprijinit de celelalte două expuse mai sus.
Rațiunea pentru care cel dintâi argument, prezentat în acest text, nu este funcțional pentru Ortodoxie este reflectată chiar de un pasaj din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel:
„Dar va zice cineva: Cum învie morții? Și cu ce trup vin? Nebun ce ești! Ceea ce semeni tu nu capătă viață, dacă nu moare. Și ceea ce semeni tu nu este trupul ce va să fie, ci un bob gol-goluț, fie de grâu, fie de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup așa cum vrea El, fiecărei semințe un trup. […] Sunt și trupuri cerești și trupuri pământești; dar una este slava celor cerești și alta a acelor pământești. Una este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor, căci stea de stea se deosebește în strălucire. Așa-i și cu învierea morților: se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există și trup duhovnicesc, așa cum este scris Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; Adam cel de pe urmă, cu duh făcător de viață. Dar nu cel duhovnicesc este întâi, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Precum cel pământesc, așa și cei pământești; și precum Cel ceresc, așa și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta și chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v-o spun eu vouă, fraților: Carnea și sângele nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbița de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba” (1 Corinteni 15. 35-52)[2];
Pasajul este relevant din mai multe motive. În primul rând pentru că evidențiază statutul corporalității omului după înviere. Pasajul vorbește despre un trup ceresc, nestricăcios, schimbat, duhovnicesc, care nu presupune carne sau sânge. Este exclus, astfel, argumentul potrivit căruia incinerarea ar pierde ceva din ADN-ul fiecărei persoane, ceea ce ar face imposibilă învierea sa. Pur și simplu este vorba despre altceva.
De asemenea, pasajul pare a aduce lumină asupra celui din Geneza 3, 19: “În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ești luat. Pentru că pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Punerea în legătură a acestui text cu cel din epistola Sfântului Apostol Pavel slăbește interpretarea sa din perspectiva unui imperativ divin. Cuvintele lui Dumnezeu par a fi, mai degrabă, expresia unei observații descriptive. Dumnezeu arată care este noul statut al umanității de după cădere. Textul pare a trimite către condiția perisabilă și finită a omului care a pierdut statutul de chip al lui Dumnezeu. Ceea ce este întărit de pasajul care-i urmează (Geneză 3.21) și care vorbește despre „hainele de piele” pe care le primește omul – adică acea corporalitate supusă necrozei, morții, distrugerii. Faptul că nu este un text al imperativelor divine este evidențiat și de tonul general ironic al pasajului. Dumnezeu vorbește din poziția celui care observă consecințele acțiunii proto-părinților, spunând la final: „Iată, Adam a devenit ca unul dintre noi”. Singura măsură limitativă luată de Creator este așezarea “heruvimilor și a sabiei de foc rotitoare ca paznici ai drumului ce duce către pomul vieții”[3].
În al treilea rând, pasajul este unul dintre cele care stau la baza modului în care Sfântul Grigorie de Nyssa explică – în mod emblematic pentru tradiția ortodoxă – învierea omului și restaurarea statului acestuia de chip, oglindă, imagine sau loc al lui Dumnezeu. În tratatul Despre Suflet și înviere, redactat în jurul anului 379 d. Hr., se arată că „învierea este restaurarea firii noastre la starea ei originară – adică în viața ei de la început, a cărei Întemeietor a fost însuși Dumnezeu, și în care n-a existat, firește, nici bătrânețe, nici copilărie, nici suferință pricinuită de boli, nici o altfel de mizerie trupească. Din contră, firea omenească era un lucru dumnezeiesc mai înainte ca firea omenească să încline spre rău”[4]. Redobândirea statului de chip [eikon] al lui Dumnezeu presupune pentru tradiția patristică și revenirea la corporalitatea neperisabilă și cerească, anterioară căderii. Pierderea acestei corporalități și dobândirea hainelor de piele (gr. „dermatinoi chitones”) (Geneză, 3.21[5]) este efect al pierderii de către om a statutului său de oglindă nepătată a Dumnezeirii, de loc al lui Dumnezeu. Cauză acestei sărăciri este eșecul adamic de a reflecta voința divină exprimată de interdicția consumării din “pomul prin care se pot cunoaște Binele și Răul”. Sfântul Grigorie de Nyssa nu este singurul care a meditat asupra statutului corporalității umane. Alături de el au comentat referința biblică asupra dobândirii de către om a hainelor de piele Sfântul Grigorie de Nazians, în Cuvântarea 45, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Ambigua, Sfântul Nicolae Cabasila, în Despre viața în Hristos, Sfântul Ioan Damaschinul, în Dogmatica[6].
Omul, loc al lui Dumnezeu
Ori, tocmai această perspectivă este cea care deschide calea argumentului pe baza căruia Creștinismul Ortodox, în continuarea tradiției Bisericii din primele secole ale creștinismului, respinge practica incinerării. Într-o schematizare ușor riscantă pașii argumentului sunt următorii:
1. Conform creației sale, omul este menit comuniunii cu Dumnezeu. El trebuie să devină chip, loc sau templu al dumnezeirii. Conform Sfântului Vasile cel Mare, omul este chemat prin creație să devină, prin harul dumnezeiesc, „dumnezeul cel mic”. Mântuirea acestuia, semnifică tocmai redobândirea statutului de chip al divinității în vederea așezării sale pe infinita cale, pierdută după cădere, a obținerii asemănării cu Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că, încă din această viață, el îl poate conține pe Dumnezeu.
Potrivit tradiției Sfinților Părinți, acest lucru se poate întâmpla în două feluri. Prin împărtășirea euharistică de Trupul și Sângele lui Hristos care îl pregătește pe om pentru comuniunea deplină cu Dumnezeu și, pe de altă parte, prin sălășluirea harului dumnezeiesc atât în sufletul cât și în trupul omului.
2. Semantica focului.În imaginarul iudeo-creștin focul este încadrat într-o semantică preponderent negativă. Este văzut ca agent distrugător, ca forță mistuitoare, ca mediu prin care este dat pieirii tot ceea ce nu trebuie să fie. Iată câteva exemple:
În Geneză 38.24, Iuda decide ca fiica sa însărcinată să fie omorâtă prin incinerare, fiind vinovată de desfrânare. În Exod 32.20, Moise distruge vițelul de aur prin ardere. În Levitic 20.14, dacă un bărbat se căsătorește atât cu o femeie, cât și cu mama acesteia, toți trei trebuie arși în foc. În Numerii 16.35, Dumnezeu îi extermină prin foc pe Core și pe cei 250 de israeliți aflați de partea lui pentru că s-au opus lui Moise. În Deuteronom 7.25, Dumnezeu arată că idolii păgâni trebuie distruși prin foc. În 2 Regi 10.26, Iehu dărâmă templul lui Baal și arde stâlpii Astarteei. În Amos 2.1, Dumnezeu îl blestemă pe Moab pentru că l-a ars pe împăratul Edomului până ce oasele acestuia au fost transformate în var. În Faptele Apostolilor 19.19, vrăjitorii convertiți la creștinism își aruncă pergamentele în foc. Iar în Apocalipsa 20.15, cei ale căror nume nu au fost scrise în Cartea Vieții vor fi aruncați în lacul de foc.
Toate referințele la foc indică tema distrugerii. A consumului total. Există o singură excepție. Însă, și aceasta confirmă regula. Este vorba despre Rugul Aprins din Exod, 3.9-15. Moise îl întâlnește pentru prima oară pe Dumnezeu sub forma unui „rug care era tot în foc și rugul nu se mistuia”. Focul este prezent, nu însă și efectul distrugător al acestuia. Tema este reluată de pasajul în care Hristos le spune ucenicilor săi „Foc am venit să aduc pe pământ, și cât aș vrea să fie aprins” (Luca 12.49). Potrivit tradiției sfinților părinți, focul la care se face referire este harul Duhului Sfânt a cărui venire Hristos o pregătește. Iar această venire este arătată teologic și înfățișată iconografic de episodul Cincizecimii, atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli sub forma unor limbi de foc (Faptele Apostolilor, 2.1-11). Comuniunea dintre om și Dumnezeu era astfel arătată prin prezența harului dumnezeiesc în ucenicii lui Hristos.
3.Rezerva pe care tradiția Ortodoxă o are față de incinerare nu este întemeiată de vreun capitol canonic, ci de modul în care este înțeleasă relația dintre om și Dumnezeu. Potrivit tradiției, singurul foc care poate cuprinde sufletul și corpul omului este cel care nu mistuie, al harului Duhului Sfânt. Celălalt foc, fizic, are un efect distrugător, prezența sa fiind una care consumă un trup sacralizat de prezența euharistică a lui Dumnezeu sau de sălășluirea în suflet, carne și oase a harului dumnezeirii. Asumarea practicii înhumării și respingerea incinerării este, mai degrabă, expresia interiorizării credinței în întâlnirea dintre om și focul harului divin. Or, acest foc, această incandescență nemistuitoare este exact opusul celei distrugătoare a focului căruia îi este dat trupul pentru cremare.
În loc de concluzii:
Pentru un creștin ortodox ….. Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro
INTERVIURILE HotNews.ro