Salariul minim, inca o opinie

Tema salariului minim ilustrează foarte bine conflictul de valori din interiorul științei economice. Avem, pe de o parte, convingerea celor de dreapta că societatea și economia urmează anumite principii și legități de la care nu trebuie să ne abatem chiar și cu puțin; și opinia celor din stânga spectrului de idei, pentru care sărăcia și exploatarea maselor, atunci când se produce, capătă o importanță mai mare decât producția (de natură economică). În afară de această observație, tema mă întoarce la prima intervenție pe acest forum, când argumentam că modernitatea evoluției sociale a lăsat fără conținut distincția ”stânga-dreapta”, și îmi oferă astfel prilejul să exemplific.

Precum toate temele de discuție economică, problema ”salariului minim” nu a apărut din observarea naturii, ci din frământările societății. Și una dintre temele care deveniseră vizibile după 1850 era pauperizarea. Nu fiindcă nu mai fuseseră oameni săraci până atunci, doar că aceștia erau acum săraci liberi, angrenați într-un sistem de producție bazat pe angajare: aveau teoretic libertatea să se angajeze acolo unde munca era plătită la nivelul valorii muncii lor. Societatea devine arena unei lupte pentru privilegii: a săracilor pentru a-și securiza un nivel minim de trai, a celor mai bogați pentru păstrarea avantajelor acumulării de capital. Interesant este că acest nou conflict social – conflictul între clase (class conflict) – apare într-o combinație de idei, pornind de la Saint Simon, care nu distinge foarte mult între liberali, predecesorii gândirii ”de dreapta”, și radicali, exponenții ”de stânga”, pentru a legitima aspirațiile politice ale proprietarilor de capital. Să reținem din acest intermezzo constatarea că societatea organiza activitatea economică ca o posibilitate de a acumula capital (pământ, resurse naturale, resurse financiare) și de a nu acumula muncă.

Faptul că munca era un factor al producției care nu putea fi acumulat, ci putea doar să fie cheltuit/investit, a constituit cea mai mare vulnerabilitate a societății. Prețul muncii, salariul, era un rezultat al negocierilor cu angajatorul, oneste, spuneau unii, deoarece se plătea valoarea de piață a produsului muncii lor, disfuncționale, spuneau alții, deoarece puterea de negociere era clar în mâinile celor care puteau acumula. Implicațiile acestor raționamente au constat în consolidarea opiniei liberale că omul de afaceri este nedreptățit dacă este obligat să plătească un salariu (orar) mai mare decât valoarea pe care o estimează (piața) pentru munca prestată de angajat, precum și în consolidarea opiniei radicale că angajații sunt nedreptățiți dacă sunt obligați să primească un salariu (orar) mai mic decât ar reprezenta minimul necesar unui nivel de trai (decent).

Facem un salt în timp, peste aproape 200 de ani, și ce avem? Dacă există o legitate în societate și economie, aceea se numește schimbare. Societatea s-a schimbat. Trei lucruri merită atenție.

Primul ar fi acela că aplicarea fără convulsii economice a salariului minim este apanajul țărilor bogate. Pare curios, dar ideile de dreapta funcționează (economic) mai bine în țările sărace (de ex. România în perioada interbelică, Chile în anii 1970, Polonia în anii 1990), iar ideile de stânga mai bine în țările avansate (de ex. țările europene de limbă germanică, inclusiv cele scandinave). (Desigur, nu este doar o coincidență, lucrurile pot fi înțelese în termenii științei sociale, dar este peste ceea ce ne-am propus aici.) Țările avansate fie au cea mai îndelungată tradiție în aplicarea unei legislații a salariului minim (de ex. Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, SUA), fie sunt cele mai eficiente în stabilirea unui mecanism de negocieri colective a salariului minim pe sectoare (de ex. țările scandinave).

La fel de importantă precum constatarea în sine este explicația ei, anume aceea că societățile bogate sunt preocupate de calitatea vieții mai mult decât prosperitatea materială. Pe cursul istoriei economice, rațiunea eficienței economice și dezvoltării afacerilor și-a găsit limitele în costurile din ce în ce mai mari pe care le aduce bogăția: discrepanțele inegalității sunt prea mult vizibile (nu este plăcut când ieși din Metropolitan să trebuiască să sari peste un om al străzii); congestia urbană prea sufocantă; aerul irespirabil; sistemele de alarmă prea sofisticate doar pentru a dormi liniștit noaptea; inocența prea ușor expusă vulgarității etc. În fine, tot acest context creează mai multă dispoziție pentru a asigura securitate economică celor mai prost plătiți prin garantarea unor salarii minime.

Al doilea aspect de menționat este acela că munca a devenit un factor care poate fi acumulat. Sub forma experienței (manageriale, sociale etc.), creativității (inovare etc.) sau calificării (superioare), munca poate mult mai ușor impune azi pe piața muncii propriile condiții de angajare. Așa cum breslele au fost capabile să ofere membrilor lor un nivel minim al veniturilor, așa azi, din nou, breslele cunoașterii sau îndemânării își construiesc propriile sisteme de piață a muncii. Nu mai trebuie să fii plătit de rege sau de stat pentru a scrie opere filosofice, compune muzică sau presta servicii sociale.

Un regim al salariului minim în această sferă este impredictibil. Poate corecta piața acolo unde serviciile au devenit monopol, dar poate foarte ușor descuraja munca acolo unde abia se înfiripă inițiative personale creative/inovative.

Al treilea factor al schimbării ține de identificarea socială crescândă cu apartenența la un grup. Oamenii azi sunt mai puțin înclinați să se descrie ca bogați sau săraci. Ei aparțin mai degrabă unor sisteme de valori, idealuri: ale celor care sparg sisteme informatice, salariaților corporatiști, iubitorilor de aventuri extreme, credincioșii unor idei sau oameni, luptătorilor de gherilă etc. În această sferă de acțiune, mecanismele de viețuire sunt auto-corectoare, au propriile lor legi. Efectul unor măsuri care vizează inegalitatea de tip economic nu poate fi decât neutru.

În lumina acestor considerente, dacă ar fi să am un răspuns clar cu privire la decizia de stabilire și creștere a salariului minim acesta ar că aceasta este…și bună, și proastă. Bună, deoarece ”salariul minim” poate fi (este) un instrument de politică economică, care mânuit cu pricepere poate să rezolve lucruri, pe care altfel piața nu le poate rezolva. Proastă, deoarece măsura strică lucruri (în deciziile de afaceri) și repară lucruri (în susținerea unor grupuri mai puțin avantajate) pe premisele definirii fie deloc, fie confuze a țintei sociale. Lucrurile ar trebuie luate de la capăt și făcute cu rațiune economică. Ținând cont de schimbările sociale descrise mai sus, aceasta ar însemna:

1 Crearea posibilităților ca orașele și regiunile bogate să folosească reglementările care vizează salariul minim. Canada, cele mai multe state din SUA oferă experiență amplă în această direcție, iar în acest an o investigație având ca scop promovarea creșterii economice în Marea Britanie a ajuns la concluzia, ”salariul minim trebuie stabilit în plan local pentru a lua în considerare condițiile economice diferite din țară.” (The Telegraph, 2.7.2014) În cazul României, un efect secundar foarte important constă în creșterea atractivității regionale pentru dezvoltarea afacerilor în zonele rămase în urmă, un mare obiectiv de țară rămas doar așa, obiectiv.

2 Reglementări selectate pentru a corecta dezechilibrele în puterea de negociere, fie sectorial, fie pe categorii de vârstă. Tinerii sub 24 de ani, reparațiile auto, lucrări agricole sunt câteva exemple de posibile ținte ale salariului minim. Validarea sau nu a acestor ținte se face în funcție de evaluarea contextului activităților economice. Este evident că, cel puțin pentru perioada de consolidare a afacerilor, crearea locurilor de muncă este mai importantă decât plata muncii. Pot fi, însă, dezechilibre majore, de nesuportat social, sau durata ”consolidării” poate însemna doar timpul necesar pentru exploatarea unor poziții de monopol sau rentiere. Evaluarea stabilirii ”țintelor” este o sarcină de neevitat.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro