Secularism la fara-frecventa

Problema relației dintre stat și Biserică și a manifestărilor religioase în spațiul public a fost reluată și discutată în ultima vreme. Dezbaterea a început cu protestul Asociației Secular Umaniste legat de finanțarea Bisericii de către stat. După ce subiectul a produs puțină vâlvă a fost ca de obicei uitat și lucrurile au rămas la fel ca înainte. Tema a fost readusă însă în atenția opiniei publice, recent, în urma unei manifestații care a blocat proiectarea unui film cu tematică homosexuală la Muzeul Țăranului Român. Protestatarii au intrat în sală cu steaguri tricolore au intonat imnul național și au cântat cântece religioase.

Cei care au organizat proiecția filmului au vorbit într-o conferință de presă despre izbucnirea neo-legionarismului în societatea românească. Apoi, cu ocazia discuțiilor legate de modificarea Constituției, au venit propuneri din partea Mitropoliei Moldovei, de introducere în noua Constituție a unui paragraf referitor la Dumnezeu și a garantării prin constituție a predării religiei în școli. Patriarhia și-a luat dreptul de a elabora și prezenta un punct de vedere oficial asupra problemei.

Acum câteva zile a avut loc un miting de protest legat de introducerea cardului electronic de sănătate și a actelor de identitate electronice. Evenimentul a produs vâlvă după ce s-a aflat conținutul unui manifest răspândit printre participanții la miting și publicat pe hotnews.ro și după ce au fost prezentate poze în care câțiva copii cu steaguri tricolore și portretul lui Zelea Codreanu prezentau salutul legionar. Printre cererile din manifest erau unele serioase, cu mare greutate: „Rugați-vă la bunul Dumnezeu să ne dea degrabă conducători creștini-ortdocși cu teamă de Dumnezeu și dragoste de oameni, nu care să accepte distrugerea poporului și a valorilor noastre milenare sub marca progresului mincinos (UE, globalizare, ecumenism = religia lui Antihrist)”; sau unele hilare: „Nu participați la mitinguri și revolte sociale, nu aceasta este soluția pentru rezolvarea problemelor sociale”, sau „Retrageți banii din bănci și faceți milostenii”.

Ulterior am aflat însă că manifestele respective nu erau distribuite de organizatori, iar copiii care prezentau salutul legionar aparțineau unui grup de la Noua Dreaptă care a fost izolat de jandarmi la cererea organizatorilor. Așadar, aspectele legate de manifestarea respectivă care au produs vâlvă sunt rezultatul dezinformărilor și neprofesionalismului presei de la noi. Iată aici un interviu cu unul din organizatorii mitingului care pune lucrurile la punct. Însă, chiar dacă aceste lucruri sunt rezultatul exagerărilor produse presă, cred că ele nu sunt cu totul întâmplătoare și că mitingul prezintă consecințe la care organizatorii ar fi trebuit să se aștepte: ele sunt legate de amestecul dintre politică și religie pe care evenimentul îl prezintă.

În imaginile prezentate de la miting vedem multe steaguri tricolore, icoane și cruci, călugări și măicuțe și câteva bannere mari pe care erau scrise mesaje împotriva CIP-urilor (de exemplu CIP = SCLAV) sau un citat reprezentativ din Eminescu: BISERICA ORTODOXĂ – MAMA NEAMULUI ROMÂNESC. Dacă ne uităm pe site-ul Asociației pentru Libertatea Românilor, unul din organizatorii protestului respectiv, vedem însă că nu apar imagini sau simboluri religioase. Maxima Asociației afirmă că „Poporul acesta nu a murit! Poporul acesta încă mai trăiește!”, iar în imaginile de pe prima pagină sunt prezentați țărani în costume populare, o trimitere simbolică la tradițiile și identitatea poporului român. Dacă citim manifestul pentru mobilizarea la miting vedem referințe la Edmund Burke și îndemnul de apărare a libertății ajunsă la crepuscul: „asistăm la apusul libertății umane, care se dorește a fi continuat de noaptea unei dictaturi mult mai apăsătoare decât cea de care credeam ca am scăpat cu vreo două decenii în urmă.” Mesajul manifestului este așadar unul de tip liberal, dorind apărarea libertăților individuale în fața noii terori a mijloacelor de supraveghere electronice. Deci rezultatul final al mitingului este un straniu cocktail de „liberalism ortodox”, produsul unei întâlniri bizare între dorința de a avertiza oamenii față de pericolele tehnicii moderne și idiosincraziile și spaimele unor credincioși pentru care era electronică este „epoca Satanei”. De aceea organizatorii trebuiau să fie conștienți de turnura pe care o putea lua evenimentul.

În toate aceste manifestări, vedem că este vorba despre amestecul dintre religie și politică, prin apelul la cântece religioase, simboluri religioase, icoane sau cruci, și la simboluri politice precum drapelul sau imnul național. Biserica se identifică cu poporul, cu neamul. Neamul este ortodox. Desigur, alianța dintre religie și politică este specifică societăților premoderne sau, în epoca actuală, lumii care nu aparține Occidentului (de pildă Islamului). Caracteristica modernității, așa cum a fost a fost ea inventată în Occidentul european, este dată tocmai de separarea dintre religie și politică și de proclamarea neutralității statului în materie religioasă, în urma acestei separări. Conform spuselor lui Pierre Manent, puterea politică rămâne fără opinie religioasă, iar opinia religioasă este separată de putere. Ideologia politică își caută autonomia și se desparte de ideologia religioasă. Este ceea ce se înțelege îndeobște prin secularism[1].

În ampla sa lucrare dedicată fenomenului secularizării, A Secular Age, filosoful american Charles Taylor definește trei accepțiuni ale termenului secular: 1) Într-un prim sens, prin secularism se înțelege lipsa referințelor religioase din spațiul public. Acest fenomen are legătură cu separarea dintre politic și religios și totodată cu faptul că diversele sfere ale activității umane ies de sub tutela normelor și principiilor religioase și devin autonome. În epoca modernă economia, politica, cultura, educația etc., devin domenii independente care au propriile lor principii de funcționare, fără referire la domeniul religios. Secularizarea, înțeleasă în acest sens, nu este sinonimă cu pierderea credinței religioase, ci, dimpotrivă, este compatibilă cu existența unui număr mare de practicanți sau credincioși. 2) Al doilea sens al secularismului desemnează scăderea influenței în societate a credinței și practicilor religioase. Din acest punct de vedere, secularizarea este un fenomen ce poate fi studiat folosind, în principal, instrumentele sociologiei. 3) Pentru o societate seculară, în acest sens al cuvântului, credința religioasă sau convingerea metafizică nu este o chestiune implicită, de la sine înțeleasă, ci este mai degrabă una problematică ce ține de alegerea personală a fiecărui individ. În acest sens, o societate nu este seculară pentru că sunt puțini cei care cred, ci pentru că în societatea respectivă există o pluralitate de credințe. Spre exemplu, America este o societate seculară în al treilea sens, dar nu și în al doilea, deoarece majoritatea americanilor sunt credincioși, dar credința poate fi o chestiune de alegere individuală. O societate tradițională islamică nu este seculară în nici unul din cele două sensuri, deoarece numărul credincioșilor este ridicat, toți fiind musulmani în virtutea nașterii [2].

Dacă examinăm cele trei sensuri pe care secularismul le poate avea raportat la societatea românească, observăm că în primul sens societatea românească este parțial secularizată, deoarece activitățile umane au ieșit din sfera religiosului, dar separarea dintre politică și religie nu a avut loc. Referințele religioase din spațiul public au fost absente în perioada comunistă, dar au cunoscut o puternică revenire după 1989. Nici în al doilea sens societatea românească nu e seculară, deoarece practicile religioase au influență în societate, Biserica fiind instituția care se bucură de o cotă mare a încrederii populației. În al treilea sens, societatea românească este una seculară, deoarece, chiar dacă un individ este botezat ortodox la naștere, există oricând posibilitatea de a-și alege o altă credință. Pluralismul credințelor există, chiar dacă majoritatea românilor sunt creștini ortodocși.

Pe de altă parte, se mai face diferențierea dintre secularismul politic și secularismul filosofic sau laicitatea politică și laicitatea filosofică [3]. Laicitatea politică se referă la neutralitatea unui stat în materie de convingeri religioase sau filosofice, neutralitate implicată de separarea dintre politică și religie, pe când laicitatea filosofică presupune o adeziune filosofică particulară care respinge existența unui adevăr revelat sau a unui adevăr transcendent. Dacă un individ poate fi adeptul ambelor tipuri de laicitate (atât politică cât și filosofică), în cazul unui stat acest lucru nu este posibil, deoarece laicitatea de tip filosofic a unui stat (adeziunea la o viziune ateistă asupra lumii, precum în cazul comunismului) exclude laicitatea politică (statul nu mai este neutru din punct de vedere al convingerilor religioase sau filosofice). Așadar, este în regulă ca un stat să fie laic din punct de vedere politic (așa cum se declară și statul român), dar nu este în regulă să fie laic din punct de vedere filosofic, adică să încerce impunerea unor credințe cetățenilor săi, deoarece asta va duce inevitabil la totalitarism.

Am considerat necesare cele câteva precizări terminologice de mai sus pentru a lămuri faptul că secularismul nu este sinonim cu necredința sau cu ateismul. În general putem distinge între secularismul statului și cel al societății (și acesta din urmă având și el mai multe nuanțe). Statul român este laic din punct de vedere formal (se acordă libertate de manifestare tuturor credințelor), deși nu a existat o separare de facto a statului de Biserică. Societatea este seculară în diferite grade, în funcție de criteriul pe care îl alegem pentru a evalua acest fapt, dar acest lucru nu contravine existenței unui număr mare de credincioși.

Evenimente precum cele care au avut loc recent au fost posibile tocmai datorită faptului că separarea dintre religie și politică nu s-a produs la noi niciodată, ba dimpotrivă, au fost perioade în care statul laic s-a folosit foarte bine de ideologia religioasă, iar Biserica a contribuit la edificarea ideologiei naționale a statului. Biserica nu are decât de pierdut în urma unor astfel de manifestări care-l amestecă pe Dumnezeu cu CIP-urile. Se poate răspunde, așa cum a mai fost spus, că cei prezenți acolo (chiar călugări sau măicuțe) sunt niște excentrici și marginali în interiorul BOR. Lucru care e foarte posibil să fie adevărat. Cu toate acestea, cred că Biserica este conștientă că imaginea sa poate fi afectată de astfel de asocieri, dar nu a reacționat în nici unul din cazuri, deși are un Birou de Presă creat special pentru promovarea imaginii sale. Explicația poate fi dată, în opinia mea, de faptul că nici Biserica nu e străină de ideologia naționalistă edificată religios, deși nu și-ar permite niciodată să susțină enormități precum cele ale călugărilor protestatari.

Spre final, aș dori să adaug câteva considerații legate de problema finanțării Bisericii din bugetul de stat. Cei care contestă acest fapt sunt văzuți ca promotorii unui secularism agresiv îndreptat împotriva Bisericii, motiv pentru care acțiunile lor reușesc să încingă spiritele. Din punctul meu de vedere astfel de proteste sunt mai degrabă rezultatul decalajului dintre modernitatea proclamată și pretinsă a statului român și starea de fapt a societății, care nu corespunde acestei pretenții. Separarea dintre religie și politică, definitorie pentru modernitate, are drept consecință libertatea și egalitatea religioasă a tuturor cetățenilor și neutralitatea statului. Acesta este rațiunea pentru care statul nu ar trebui să intervină în finanțarea cultelor religioase. Statul român, deși se proclamă laic, nu s-a separat de religie, și acordă în continuare sprijin Bisericii Ortodoxe.

Acestea sunt motivele pentru care consider că opiniile susținute într-un text publicat cu ceva vreme în urmă pe acest site, și intitulat „Despre secularism, cu calm și voie bună”, nu se susțin. Autorul consideră că pretențiile celor care luptă împotriva finanțării Bisericii de către stat sunt la fel de subiective precum ale celor care susțin această finanțare (primii preferă știința, în timp ce ultimii preferă religia). Iar dacă statul nu finanțează religia, care are o utilitate publică neîndoielnică, de ce ar finanța un alt domeniu al culturii a cărui utilitate publică este mai mică: „Ministerul Culturii și Cultelor nu finanțează doar cultele religioase. Tot el întreține (în mod direct sau prin instituții subordonate, finanțate de la bugetul local) teatre, muzee, biblioteci, filarmonici, săli de spectacole, teatre de operă și balet, cinematografe etc. Cele mai multe dintre acestea vizează promovarea unor gusturi artistice sau intelectuale aparte, care nu sunt universale și țin eminamente de domeniul subiectivului. Se opune oare ASUR (sau oricine altcineva) finanțării lor?”

Faptul că autorul ratează ținta cu articolul său este sesizat de un comentator care, printr-o ironie plină de umor, cu trimitere și la excesele oamenilor bisericii, concluzionează că, deși „articolul de mai sus, asa, decent, cuminte și urban, e abureală și perdea de fum.” Autorul își ratează ținta deoarece rațiunea celor care sunt împotriva finanțării Bisericii de către stat nu e dată nici de gustul subiectiv pentru știință și nici de lipsa de utilitate publică a religiei, ci de faptul că suspendarea finanțării de la bugetul de stat ar fi o consecință firească a separării religiei de politică, pe care ei o susțin. Este o problemă de principiu care, dacă ar fi lămurită, ar permite reașezarea pe baze noi a raportului dintre Biserică și stat, și eventual stabilirea unui parteneriat între cele două puteri. Până atunci problema va rămâne în indeterminarea ei. Nu mărimea bugetului alocat pentru culte e problema (care oricum nu e mare), ci felul în care acești bani se alocă. Fără o discuție principială pe această temă, protestele și reacțiile precum cele de care am avut parte recent se vor repeta fără îndoială. Vom avea parte de scandaluri de fiecare dată când se va pune problema bugetului și de discuții care pun față în față doar pseudo-alternative: credință versus știință, biserici versus școli și spitale, sau biserici versus rachete! După cum, vom avea parte în continuare și de exploatarea credinței în scopuri electorale de câte ori politicienii vor avea ocazia.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro