Sistem de sănătate public vs sistem de sănătate privat. Modele europene şi internaţionale

Zilele acestea a apărut în dezbaterea publică din România o temă cu adevărat interesantă şi necesară pentru dezvoltarea ţării: finanţarea sistemului public şi privat de sănătate. În urma unei decizii anunţate de Ministrul Sănătaţii PNL, Eugen Nicolăescu, se pare că serviciile de sănătate din sistemul privat nu vor mai fi finanţate din banii CNAS. În contrapondere cu această măsură ministru promite creşterea fondurilor către spitalele publice cu 10%.

Ne întrebăm însă cum schimbă această decizie situaţia sistemului medical din România. În acest sens, ne propunem să realizăm o analiză detaliată şi comparată din care fiecare cititor poate să îşi tragă propriile concluzii.

Prima consecinţă a deciziei va fi mărirea costurilor serviciilor medicale oferite de instituţiile private, fie că vorbim de simple analize sau de operaţii mai complicate. Acest lucru va conduce automat la reducerea numărului de pacienţi care îşi permit aceste servicii, dispariţia cardurilor private de sănătate oferite de angajatori şi în final la posibile reduceri de posturi în sistemul privat.

A doua consecinţă, va fi reatribuirea unor sume importante către sistemul public. Creşterea promisă cu 10% a finanţărilor către sistemul public este una importantă şi poate schimba în bine sistemul medical public din România. Dilema care apare este în ce măsură aceste fonduri îşi vor putea regăsi utilitatea în cel mai scurt timp în practica medicală din sistemul public subfinanţat de prea mult timp. Pot aceste fonduri să permită o echilibrare între serviciile oferite de sistemul public şi de cel privat.

A treia consecinţă va fi readucerea pacienţilor din sistemul privat către cel public. Acest lucru va creşte solicitările de servicii medicale în sistemul public dar şi a fondurilor prin sistemul de co-plată. Practica medicală din România face ca în aceeaşi logică să crească din păcate şi „atenţiile” financiare făcând, paradoxal, sistemul medical public mai atractiv pentru tinerii medici care caută să plece din ţară sau din sistem.

Pentru a putea însă să analizăm aceste consecinţe este necesar să înţelegem şi motivele dezvoltării exponenţiale ale sistemului privat. Serviciile medicale private s-au dezvoltat pe fondul calităţii reduse a serviciilor medicale publice, a absenţei aparaturii medicale dar mai ales din prisma modului în care era tratat pacientul care trebuia să se descurce într-un sistem unde contează, din păcate, de cele mai multe ori relaţiile şi resursele financiare mai mult decât viaţa pacientului. Această dorinţă de transparenţă şi de simplitate a fost resimţită şi de către personalul medical care în condiţiile unor salarii mult prea mici pentru anii de pregătire nu doreau să se compromită cu miciile atenţii.

Pentru a putea reanima sistemul, decidenţii din sistemul medical şi guvernamental trebuie să se mişte rapid şi să caute să schimbe din temelii şi rapid mentalitatea din sistemul medical public combătând cu insistenţă „atenţiile financiare” şi delapidarea spitalelor de diverşi administratori şi directori mai puţin interesaţi de bunăstarea sistemului şi avizi de bogăţie.

Câteva soluţii în acest sens pot fi oferite de sistemele medicale din străinătate. Există în prezent la nivel mondial trei sisteme principale de finanţare. Primul sistem, plata pentru servicii, este practicat în ţări precum Japonia, Germania, Canada sau Franţa. Astfel la nivel naţional este stabilit un tarif pe care îl rambursează statul pentru fiecare serviciu. Acest sistem permite convieţuirea sistemului public cu cel privat. Problema care poate să apară este că finanţarea depinde de fondurile disponibile iar în consecinţă ca tarifele stabilite să nu corespundă necesarului de finanţare al serviciilor oferite. Sistemul Australian şi din Noua Zeelandă permite însă ca practicienii să ceară o plată suplimentară faţă de tarifele standard stabilite. Această ajustare reprezintă un risc pentru că poate conduce la suplimente prea apăsătoare pentru pacienţi.

Un alt sistem este cel al capitalizării, care a fost propus în ultimii ani de fosta guvernare condusă de PDL. În această logică medicii erau plătiţi conform unei liste de boli şi criterii precum genul sau vârsta pacientului. Practicat mai ales în Marea Britanie, dar şi în Austria, Suedia şi Olanda, şi parţial în Danemarca sau Olanda, sistemul face ca fondurile practic să meargă cu pacientul. În aceste condiţii pacientul obtează pentru cine doreşte să îi ofere serviciile, dispărând astfel noţiunea de public sau privat. Principala problemă a acestui sistem este că furnizorii de servicii medicale au tendinţa să selecteze pacienţii care permit atragerea celor mai importante sau rapide resurse.

Al treilea sistem, al salarizării personalului medical, este şi cel practica în România. Multe din ţările care au practicat sau practică acest sistem sunt foste state comuniste. Chiar dacă sistemul permite un calcul şi un control mai bun al fondurilor alocate, problema care apare este generată de absenţa responsabilităţii asupra calităţii actului medical practicat. În consecinţă, dacă un medic tratează 1 sau 10 pacienţi, sau dacă tratează cu atenţie sau nu pacientul, rezultatul este acelaşi pentru practician în termeni financiari.

Dacă este să ne uităm cu atenţie la cele trei sisteme observăm că niciunul nu este perfect dar şi că România, din păcate, nu obtează pentru niciunul dintre modelele standard, căutând să dezvolte propria versiune hibridă. Dilemele sociale ale acestei reforme inspirate de fondatorul SMURD, Raed Arafat, sunt însă clare:

– îşi poate permite sistemul medical public din România să facă faţă concurenţei oferite de sistemul privat şi să supravieţuiască în contextul în care pacienţii dar şi medicii merg către instituţiile private?

– poate România să accepte crearea a două categorii de beneficiari de servicii medicale: categoria care îşi permite să plătească o taxă suplimentară pentru serviciile medicale şi categoria care nu îşi permite?

Răspunsurile la aceste întrebări nu pot fi oferite prin decizii pripite ci prin analize temeinice bazate pe rezultate şi date concrete. Chiar dacă îmi doresc un sistem public de sănătate performant am fost, în absenţa acestuia, un beneficiar al sistemului privat în căutarea unor servicii de calitate şi rapide.

citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro