Soarta contractelor în timpul pandemiei – soluții jurisprudențiale
Anticipam într-un articol publicat la începutul pandemiei că situația socială și juridică creată de instituirea stării de urgență / de alertă, respectiv de măsurile de protecție sanitară va conduce la „certuri” între partenerii contractuali. Într-adevăr, au apărut multe dispute, iar instanțele de judecată au fost chemate să stabilească dacă măsurile autorităților întrunesc sau nu exigențele art. 1351 alin. 2 din Codul Civil pentru a fi considerate caz de forță majoră.
Soluțiile instanțelor de judecată au fost diferite, în funcție de tipurile de contracte, de clauzele contractuale agreate de părți, precum și de atitudinea adoptată de acestea.
În ceea ce privește executarea contractelor de prestări servicii (organizarea de evenimente private), s-a ridicat problema dacă, în contextul restricțiilor legale, acestea mai subzistă, iar dacă da, în ce condiții. De asemenea, s-a pus problema dacă beneficiarii sunt sau nu obligați să accepte reprogramări succesive a datei evenimentului și, mai ales, ce se întâmplă cu avansurile achitate de clienții care nu mai doresc sub nici o formă continuarea relației contractuale (cine suportă riscul contractual?).
Soluțiile instanțelor de judecată au fost diferite, în funcție de clauzele contractuale agreate de părți, precum și de atitudinea adoptată de acestea pe perioada în care obligațiile contractuale au fost afectate de o imposibilitate fortuită de executare.
Astfel, într-o speță recentă (soluția nu este definitivă), instanța de judecată a reținut că restricțiile de ordin sanitar care au dus la suspendarea activității unui salon de evenimente reprezintă o imposibilitate totală și definitivă de executare a obligațiilor sale. Acest lucru a condus la desființarea de drept a contractului și la repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii avansului clientului.
Întrucât instanța a constatat lipsa culpei organizatorului, acesta nu a fost obligat la plata de despăgubiri. Instanța a sancționat însă reaua sa credință pentru că, deși notificat de client, a refuzat orice fel de negociere/restituire a avansului, s-a sustras de la recepționarea comunicațiilor și a notificărilor trimise de client, căruia i-a transmis doar că reține avansul încasat cu titlu de voucher pentru eventuale evenimente viitoare.
Astfel, organizatorul a fost obligat la plata dobânzii legale, calculate pe zi de întârziere, începând cu data de la care clientul i-a notificat încetarea contractului și până la data restituirii efective a sumei încasate cu titlu de avans. Magistrații au considerat, pe de o parte, că, dat fiind obiectul contractului, termenul era de esența obligației asumate de prestator, că beneficiarul nu avea nici o obligație contractuală de a accepta o altă reprogramare a evenimentului, și că politica prestatorului de a reține avansul încasat cu titlu de voucher este nelegală, întrucât, potrivit art. 1274 Cod civil, riscul contractului este suportat integral de debitorul obligației imposibil de executat.
Într-o speță similară, instanțele au constatat că suspendarea activității organizatorului de evenimente pe fondul restricțiilor sanitare se circumscrie noțiunii de forță majoră. Ca și în speța precedentă, instanța a reținut că, în această ipoteză operează desființarea de drept a contractului, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și a restituirii prestațiilor încasate. Cu toate acestea, având în vedere că părțile inseraseră în contract o clauză prin care prestatorul era exonerat de obligația de restituire a avansului în caz de forță majoră, instanța a decis că libertatea de voință contractuală prevalează față de prevederile legale care, în materie contractuală, nu au caracter imperativ.
Într-o speță cu privire la obligația de plată a unei sume de bani, instanțele au considerat că starea de urgență / de alertă nu împiedică executarea (chiar și silită), și chiar în situația în care debitorul deține certificat de stare de urgență de tip 2, întrucât aceasta atestă doar o diminuare cu 25% a activității, iar nu suspendarea totală, cu consecința incapacității de plată. Aceasta cu atât mai mult cu cât creanța executată silit, cât și scadența acesteia erau anterioare declarării stării de urgență pe teritoriul României.
În fine, într-o cauză în care chiriașul a invocat starea de alertă drept caz de forță majoră, argument legitim pentru refuzul de plată a chiriei pe perioada în care activitatea unităților HORECA a fost suspendată sau restrânsă prin acte de putere publică, instanțele au făcut o interpretare strictă și drastică a dispozițiilor art. 1351 Cod civil, considerând că „pandemia provocată de COVID-19 nu este un caz de forță majoră și nici nu este prezumată ca atare de legiuitor. […] instanța reține că certificatul pentru situație de urgență de tip 1 a produs efecte doar pe perioada stării de urgență decretate. Însă, pentru această perioadă, părțile oricum, de comun acord, au suspendat derularea contractului de închiriere și exonerarea pârâtei de la plata chiriei pe durata stării de urgență. […] Instanța consideră că situația provocată de pandemia de coronavirus nu poate fi invocată în abstract ca și motiv de neplată a chiriei, chiriașul trebuind să demonstreze în concret că impactul generat de pandemie asupra activității sale a fost unul major și care i-a pus în pericol chiar solvabilitatea activității sale.”
În concluzie, invocarea măsurilor restrictive adoptate de autorități în scopul combaterii și prevenirii pandemiei drept caz de forță majoră, împrejurare exoneratoare de răspundere contractuală, poate avea loc numai după ce debitorul obligației neîndeplinite dovedește ca a depus toate diligențele pentru salvarea contractului si pentru adaptarea acestuia la restricțiile impuse de starea de urgență sau de alertă. Cu alte cuvinte, invocarea stării de forța majora se poate face in extremis, și numai după ce partea obligată a încercat să aplice toate remediile pe care le avea la dispoziție pentru executarea, chiar și cu întârziere, a propriilor prestații.
De asemenea, este important ca debitorul care se confruntă cu dificultăți în aducerea la îndeplinire a obligațiilor sale să demonstreze bună-credință, iar nu să invoce automat forța majoră ca argument pentru neplata facturilor. Potrivit legii, forța majoră înlătură răspunderea pentru prejudiciile cauzate creditorului obligației imposibil de îndeplinit, aceasta însemnând că debitorul nu poate fi obligat să plătească despăgubiri, fiind considerat în afara oricărei culpe. Cu toate acestea, forța majoră nu poate sub nici o formă să devină un mijloc de îmbogățire fără justă cauză pentru una dintre părți, respectiv de ruinare pentru creditorul și așa păgubit.
Un articol semnat de Valentina Elena PREDA, Partner (vpreda@stoica-asociatii.ro) – STOICA & Asociații.