Socul elvetian: impartirea poverii este cheia!

Intr-un interviu acordat RFI in 16 ianurie am afirmat ca, in opinia mea, doua principii ajuta la gasirea unui raspuns adecvat la socul provocat de aprecierea brutala a francului elvetian –ca urmare a deciziei Bancii Centrale a Elvetiei/SNB de a renunta la apararea unui plafon: a/ impartirea poverii intre partile implicate si b/ restructurarea creditelor, intr-o forma sau alta, mai ales ca dobanzile pe plan international sunt foarte mici. Voi reveni la aceste principii dupa o chestiune ce apare recurent in dezbaterea publica.

• Cine a fost ajutat la momentul 2008/2009?

Insist asupra acestui episod din istoria recenta, cum am mai facut: asistenta financiara acordata Romaniei de FMI, UE si Banca Mondiala a fost necesara pentru a evita ca o criza de lichiditate sa se transforme intr-una mult mai grava, de insolventa, desi datoria publica a tarii era mica (in jur de 14%). Pietele judeca indeobste toate datoriile externe (publice si private ) ce ajung la scadenta si atunci pietele practic inghetasera. Daca BNR si Guvernul nu ar fi recurs la acel aranjament leul s-ar fi prabusit, chiar daca ar fi fost consumate rezerve valutare; declinul ar fi fost, ca procent, probabil considerabil mai mult decat aprecierea de acum a francului elvetian (CHF) fata de leu. Cine ar fi suferit atunci? Nu atat bancile, care sunt detinute in mare parte de grupuri internationale, ci economia in ansamblu, clientii bancilor care si-ar fi vazut economisirea mult depreciata si rambursari de impumuturi mult crescute. Deci toti cei care au luat credite in valuta (nu numai cei cu imprumuturi in CHF). Este bine sa lamurim si contextul in care s-au acordat credite in valuta..

•  Intrarea in UE: cu multe bune, dar si dezavantaje

Nu sunt un fan al liberalizarii pietei de capital (financiare) cu orice pret. Ma numar intre cei care au subliniat riscuri ale unei liberalizari premature, inclusiv in studii oferite dezbaterii publice si in discutii cu colegi de la BNR. Fapt este insa, ca intrarea Romaniei in UE a reclamat liberalizarea cvasi-totala a contului de capital, a circulatiei capitalurilor. Cand oficiali ai BNR au dialogat la Bruxelles, la Comisie, incercand obtinerea unor derogari consistente, raspunusl a fost taios: daca nu acceptati inseamna ca economia romaneasca nu este pregatita sa intre in UE. Ce era de ales atunci? Fapt este ca, in conditiile in care foarte putini in mediile politice si de afaceri, in institutiile europene, au anticipat ce urma sa se intample la putin timp dupa 2007 (ma refer la criza financiara), bancile au incercat prin toate mijloacele sa promoveze creditarea, in lei sau in valuta. Romania era vazuta ca o piata putin bancarizata, cu un potential foarte mare de castig pentru investori straini. Iar riscurile valutare erau putin comentate, examinate, inclusiv in interiorul bancilor. Daca spuneai unor bancheri comerciali ca dinamica creditului este excesiva, replica suna cam asa: nu aveti incredere in mecanismele de piata, nu vreti finantarea economiei, etc. “Common sense”, ce era rational, era expulzat de catre numerosi interlocutori din mediul bancar, toti obsedati de market-share. Aceasta a fost starea de spirit, climatul de business care a stimulat creditele in franci elvetieni, alaturi cele in de euro, in dolari. Sa ne amintim ca, manat de intrari masive de capital, leul se apreciase copios pana la 1 euro= 3,2 lei la un moment dat; un nivel care era in divort de economia reala. Unele voci vorbeau chiar de un nivel de 2,5 lei=1 euro in perspectiva catorva ani. Criza financiara, dincolo de nenorocirile produse, a readus pe unii cu picioarele pe pamant si a reasezat mersul leului intr-o matca cat de cat corecta.

Putea fi totusi pusa stavila creditarii in anii de “glorie”? BNR a incercat prin exhortatii si unele mijloace administrative sa modereze dinamica creditelor. Dar era foarte greu sa limiteze procesul. Intrucat bancile au externalizat, nu numai la noi, in larga masura acordarea de credite pentru a eluda masurile bancilor centrale. Se putea incerca mai mult? Intotdeauna este loc de mai bine. Dar realitatea este ca, atunci cand miscarile de capital sunt masive, eficacitatea masurilor de influentare intr-o economie mica si liberalizata este redusa. Este ceea ce Helen Rey numeste “dilema” care a inlocuit “trilema” cu care se confrunta bancile centrale in economii mici si supuse intemperiilor induse de politici economice ale unor tari mari (fac aceasta mentiune, chiar daca este probabil foarte tehnica). In ultimul timp se vorbeste asiduu de mijloace macro-prudentiale pentru a influenta miscarea creditelor, cu scopul de a preveni bule speculative; macro-prudentialitate este insa un eufemism pentru mijloace de interventie administrativa. Si este de vazut ce eficacitate vor avea in practica, in Europa, in SUA, in alte parti.

Cineva poate spune. Bine, dar de ce nu s-a pus stavila creditelor in franci elvetieni avand in vedere ca Elvetia nu face parte din UE? Intrebarea are o noima, dar reclama observatii. Economic, Elvetia este tot atat de integrata cu tarile din UE cum sunt cele mai multe dintre acestea. Sa nu uitam totodata ca zona euro lasa in afara un numar insemnat de tari, intre care si Marea Britanie. Elvetia face parte din spatiul Schengen, in timp ce Romania nu (este un argument apropos de integrarea Elvetiei cu economiile UE). Liberalizarea circulatiei de capital nu putea fi insotita de o interdictie a tranzactiilor in diverse valute in logica “pietei unice” (single market). Criterii care sa ingradeasca imprumuturile in valuta sunt o alte tema de discutie. Dar am mentionat deja externalizarea operata de banci. Regretabil este ca banci nu au avertizat clientii privind riwcurile asumate. Dar atunci “petrecerea” era in toi!

•  Decizia SNB: o apreciere rara ca amplitudine

SNB a lasat francul sa se aprecieze, desi cu numai cateva zile inainte de decizie un vicepresedinte al executivului apreciase apararea pragului de 1,20 ca pilon al politicii de curs. De aici si bizara explicatie oferita ulterior deciziei, cum ca asa se procedeaza pentru a obtine efectul scontat (urmarindu-se secretizarea mutarii strategice. Fiind convinsi probabil ca BCE va incepe programul de QE (relaxare cantitativa) si poate stiind care este anvergura acestuia au luat decizia intr-un mod intempestiv. Este de retinut ca SNB are actionariat privat si ca achizitiile de euro urmand efortului de aparare a pragului echivala cu pierderi insemnate in bilant (si pe fondul aprecierii dolarului SUA). Efectul in piete a fost coplesitor, mai ales pentru cei cu expuneri mari pe CHF. Miscari de apreciere de o asemenea amplitudine sunt foarte rare. Exista experiente cu yen-ul japonez si fosta marca germana in primele decenii dupa al doilea razboi mondial, care au fost mentinute subevaluate in mod administrativ, dar care s-au apreciat totusi de-a lungul timpului datorita castigurilor de productivitate mari. Mult mai frecvent intalnim devalorizari brutale, care au loc cand tari au dificultati de plata, intra in criza de balanta de plati..

• Externalitati produse de decizia SNB

Sunt multe efecte majore ale deciziei SNB, intre care:

– costuri pentru cei cu expuneri pe franci elvetieni: banci, companii, particulari;

– costuri reputationale

– semnalul ca perioada de turbulente nu s-a sfarsit, ca intram intr-o alta faza a crizei financiare, a crizei zonei euro, cu alte necunoscute

– semn ca oricat de valoros este CHF ca moneda de rezerva si de refugiu, el poate fi supus unori mari fluctuatii pe pietele internationale, nu in ultimul rand din cauza dimensiunii relativ mici a economiei elvetiene (in raport cu cea a SUA, de pilda).

• Ce este de facut acum?

Revin la principiile pe care le-am enuntat la inceput observand ca avem de-a face cu un soc foarte puternic, care reclama un raspuns pe masura. O citire lucida a situatiei ar invedera o serie de constatari :

– nu avem de-a face cu cazuri izolate de firme si persoane particulare, care sufera din cauza unor erori individuale comise acum;

– desi exista diferente mari intre cei loviti de acest soc, rezolvarea trebuia sa aiba in vedere cateva principii care sa ordoneze relatia intre debitori si creditori ; nu poate fi lasata rezolvarea la marinimia unuia sau altuia;

– cei care au acordat credite si cei care au primit credite este intelept sa fie implicati intr-o impartire a poverii, la care se poate alatura si statul (rescadentarea/electorata in jurul careia a fost mare zarva, ameliorata pentru a acoperi cat mai multe cazuri si care trece din ipostaza de redistribuire intertemporala a platilor la una ce incearca sa diminueze povara platilor, presupune un ajutor fiscal)

– BNR poate sa ajute la conturarea unei abordari comune si poate utiliza “moral suasion” in acest scop; este nevoie de cineva care sa coordoneze, sa ajute partile sa se inteleaga intre ele (poate fi un guvern, o banca centrala, ambele, etc);

– restructurarea/rescadentarea trebuie sa valorifice la maximum costul foarte mic al refinantarilor practicate de bancile centrale, de BCE si SNB (SNB practica dobanzi negative).

– Bancile din Romania ar trebui sa reduca foarte mult dobanzile pe care le percep la creditele in franci elvetieni.

– este dezirabil ca serviciul datoriei sa nu creasca;

Daca unele banci sunt dispuse sa converteasca creditele denominate in CHF in euro, sau in lei, sa aiba aceasta posibilitate –ma refer la alt curs decat cel actual.( este pacat ca nu a fost acceptata oferta unor banci de a fi convertite creditele in lei inainte de decizia SNB). Banca Transilvania a luat deja o decizie in acest sens.

Exista o gama variata de modalitati avute in vedere de banci centrale si guverne in Polonia, Croatia, Serbia pentru a usura situatia debitorilor loviti de aprecierea CHF. Ce au ele ca numitor comun sunt cele doua principii pe care le-am amintit la inceput si care, intr-un fel sunt de bun simt: cand debitorul nu poate plati, mai ales cand intervine un soc extern, are sens sa fie ajutat de creditor –asa se intampla intr-o lume rationala si civilizata; si acest ajutor priveste nu numai o rescadentare/restructurare, ci si o impartire a poverii –asumarea unor costuri de catre banci. Replica unor bancheri comerciali, cum ca ar suporta toti clientii bancilor daca ar fi preluata o parte a costului ajustarii pentru o categorie limitata de clienti, este discutabila. Oare bancile nu au fost salvate de societate cand au fost la mare ananghie? Nu este interesul lor ca cei aflati in dificultate mare acum sa poata sa-si onoreze datoriile, pentru a nu fi ingrosat volumul de NPL. BNR are tot interesul ca povara sa fie distribuita cat mai echitabil astfel ca numarul celor ce nu pot plati sa nu afecteze starea sistemului bancar in ansamblu. Situatia clientilor indatorati in euro este alta, cel putin pentru faptul ca leul are ca reper moneda unica.

• Sa fi intervenit BNR pentru a stopa aprecierea CHF?

Trebuie sa avem in vedere cum functioneaza pietele valutare si ce conteaza pentru o economie in alegerea reperului pentru politica de curs a bancii centrale. Grosul relatiilor economice si financiare ale Romaniei este cu zona euro. Este logic ca reperul pentru politica de curs sa fie moneda comuna. Daca prin absurd BNR ar lua ca reper CHF, ar insemna ca economia autohtona sa fie suspusa unor riscuri foarte mari. Ar putea leul sa fie apreciat fata de euro in mod durabil din cauza unei legari de CHF? Nu si-ar epuiza BNR rezervele rapid pentru a sustine un leu supraevaluat? Am avea o politica irationala, care nici nu ar putea sa fie aplicata intrucat pietele ar taxa drastic o astfel de intentie. Au existat cursuri multiple in Romania post 1989, dar acel sistem este revolut (foarte administrativ), neaplicabil in conditiile integrarii financiare din UE. Ce se poate face, cum am mentionat, este o impartire a poverii, ce poate include si o componenta de facilitate fiscala. O eventuala comparatie cu conversia valutara a creditelor din Ungaria este irelevanta acolo nefiind vorba de cursuri multiple (fata de euro si CHF), ci de o masura punctuala, la un moment dat.

•  Educatia financiara este de vina. Da, dar a cui?

Am vazut afirmatii de genul ca vinovata ar fi lipsa de educatie financiara a unor clienti pentru situatia de acum; ca daca debitorii ar fi stiut finante si moneda ar fi fost mult mai bine. Intr-un sens este corecta teza. Intr-un altul nu este. De ce oare nu a fost evitata de catre guverne, banci centrale, ministere de finante, etc criza financiara acuta? De ce bancile comerciale au acordat intr-o veselie comuna cu frenezia irationala credite denominate in valuta in tari cu cetateni care au venituri modeste si care sunt platiti in moneda locala? De ce unele banci au promovat credite in franci elvetieni celor ce nu se calificau pentru imprumuturi in lei sau euro? Unde a fost analiza de risc? Si intrebarile pot continua. Deci sa nu invinovatim cetateanul simplu in primul rand. Multi dintre cei presupusi a stii ar trebui sa taca, sau sa invete mai mult. .

P.S. Opiniile sunt personale si nu angajeaza CA al BNR