Solutii pentru scoala romaneasca

a) DE ALES UNITATEA DE MĂSURĂ PENTRU CALITATE – între frustrare și libertate

Acum 10-12 ani, la interviurile pentru recrutare de personal, aplicam un întreg arsenal de teste și întrebări pentru potențialii angajați. O procedură glorioasă și competentă, menită să testeze nivelul de cunoștințe și deprinderi, caracterul omului, pasiunea și gradul de responsabilitate, creativitate, inițiativă, capacitate de colaborare etc.

Am aruncat nostalgic pretențiosul protocol. Azi mă consider norocoasă când găsesc un tânăr care scrie corect, are privire vie și își dorește să învețe. De aproape o decadă muncesc de două ori mai mult în propria întrepridere, pentru că cea mai mare parte a timpului îmi este confiscată de nevoia de a educa fiecare nou angajat. Am început să fiu recunoscătoare pentru oamenii cu un minim de echilibru emoțional și rezistență la rutina zilnică. Iau ca atare faptul că din școlile românești ies oameni din ce în ce mai slab pregătiți; prin urmare, opțiunile mele s-au redus fie la coborârea propriilor standarde și replierea așteptărilor personale la limita mediocrității, fie la un consum dublu de energie pentru reeducarea acestor tineri.

A vorbi despre soluții în învățământ înseamnă a vorbi despre ce fel de oameni îți dorești să muncească alături de tine. Ce profil de om va aduce afacerii tale plus valoare, timpului tău, calitate și vitorului tău, predictibilitate. Cât de parolist îți dorești să fie meșterul care îți instaleză ferestrele, zugravul care îți spoiește pereții, dentistul care ți-a promis o lucrare în cel mai scurt timp, medicul care ți-a recomandat cea mai înțeleaptă rețetă pentru răceala fiului tău, politicianul care te reprezintă după ce și-a primit deja recompensa, etc.

Pentru omul de rând, calitatea sistemului de educație se măsoară, ulterior, în nivelul de frustrare pe care ți-o aduc indivizii tangenți într-un fel sau altul la viața ta. Sau, din perspectiva mai luminoasă – în evantaiul opțiunilor personale, în gradul de libertate sau posibilitate de alegere în viață.

b) DE ALES O MOTIVAȚIE – ”Să salvăm pacientul!”

A vorbi despre soluții înseamnă, mai întâi, a formula o viziune. Una simplă, nepretențioasă, tangibilă și măsurabilă din ochi, ca un portret sau profil. Ce fel de oameni își doresc românii lângă ei? Cu cine va sta umăr la umăr copilul meu, peste 2-3 decenii, ca să își câștige o pâine?

Dacă aș fi avut posibilitatea să decid cu ce tip de indivizi aș fi traversat ultimii 25 de ani de tranziție, nu mi-aș fi ales, în niciun caz, prietenii mei din școală, pionierii și camarazii uteciști. Îmi sunt dragi, dar nu utili. Sunt dintre aceia care aveau medii mari în școală, multe trese pe umăr, cravata mereu călcată, și un comportament apreciat: nu scoteau nasul din caiet, nici fruntea din carte, nu aveau niciodată întrebări, tremurau la orice greșeală și abia așteptau să se termine ora, ca să devină ei înșiși. Asta pentru că eu și prietenii mei am fost generația care făcea treabă doar când se uita cineva. Când nu mai eram supravegheați, lucrurile o luau razna. Pentru noi, libertatea însemna să nu se uite nimeni. Sau un profesor slab, lipsit de autoritate, de care să ne batem joc în voie. Cu astfel de oameni a trebuit să reinventăm noi țara, după Revoluție. Oameni deștepți, competenți, serioși, însă naivi, neimplicați, fricoși și lipsiți de viziune și creativitate. Lipsiți de pofta riscului și de aventura căutărilor. Contemplativi, sentimentali și lași. Oameni care au construit ulterior un aparat de stat supradimensionat, consumator de energie, bani și vocație; oameni care, de 25 de ani, își urează, în fiecare dimineață, să aibă ”un serviciu ușor”, adică o zi lipsită de provocări și înaintări în destinul lor profesional.

Poate și de aceea, pentru că în sistem lucrează același tip de funcționari, de un sfert de secol, educația românească rulează din inerție, fără viziune definită: nu există nici în conștiința publică, nici a educatorilor, o sumă de calități atașate unui profil măsurabil la capăt de linie sau traseu școlar. Ce competențe ar trebui să aibă tinerii români cărora li s-a semnat o diplomă de absolvire?

Ei vor moșteni un pacient muribund, atacat de o mulțime de viruși istorici, complicații politice și infecții economice. Un diagnostic rudimentar ne spune acum că pacientul este pe masa de operație și ritmul lui vital e încă întreținut cu mijloace artificiale. Pentru că îl cunoaștem prea bine cu toții, copiii noștri ar trebui de pe acum să integreze, din școală, o dimensiune intervenționistă și un simț al urgenței în găsirea soluțiilor pentru el.

c) DE FORMULAT O VIZIUNE – pentru echilibrul dintre ”a ști” și ”a putea”/între ”a înțelege” și ”a soluționa”

De pe băncile școlii ar trebui să iasă oameni pentru care bagajul de informații și competențe reprezintă abia o bază, nu scopul în sine. Dincolo de ce știu, bifeză în testele grilă sau își măsoară în competiții, copiii aceștia ar trebui în primul rând să poată. Și noi, părinții lor, am fost competenți – poate chiar mai bine consolidați în pregătirea noastră așa-zis academică, însă nu am dovedit că ne este suficientă cunoașterea. Noi nu am putut. Nu am fost vizionari, nu am fost responsabili, nu ne-am asumat inițiative, nu am rezistat jocului subteran al intereselor politice și economice, nu ne-am mișcat în ritmul celorlalte țări europene. O spun sondaje recente când afirmă ca numai 6 procente dintre români sunt mulțumite de viața lor, aici.

Copiii de ieri (noi) am fost crescuți în idealul lui ”a ști” sau ”a înțelege”. Viziunea pentru noi era aceea a unuia care aplică sau implementează rețete prestabilite. Pentru copiii de azi, viziunea trebuie să se mute către ” a soluționa”. Ei vor fi generația remodelării perpetue, uneori spontane, inovatoare a societății; din perspectiva tuturor greșelilor sau abuzurilor pe care le-am făcut noi, părinții și bunicii lor, ei vor fi generația care va trebui să facă salturi spectaculoase către reinventare. Ei vor fi valul soluționerilor, al celor care gândesc dincolo de rețete și integrează creativ dezavantajele create de noi. Nu vor avea de ales: vor fi dinamici, mult mai mobili în piața muncii, capabili să traverseze domenii și să învețe din mers meserii noi.

Cum vor face asta dacă încă sunt crescuți pe platformele muncitorești ale proiecției socialiste? Primul semnal că nu se mai poate l-au dat copiii inșiși: au început să ia scoruri dezarmante la examene, să își râdă amenințător de profesori, să își caute modele în revistele de can-can-uri. Sau, ca variantă de strategie, au început să se mediteze după programe internaționale alternative, să vâneze burse în afară, să își planifice o viață funcțională peste granițe.

La mijloc nu prea a mai rămas nimic. Ori olimpici, ori golani. Marea masă a normalității intelectuale – omul activ, care construiește pas cu pas și măsoară treaptă cu treaptă – va fi în curând o specie pe cale de dispariție în România. De ce? Pentru că școala, așa cum e gândită astăzi pentru noi, este un instrument perfect de distrugere a pasiunilor și o trambulină către alegeri extreme, disociate. Există, din toate punctele cardinale ale mediului școlar, un atac sincron, energetic și mental, la potențialul copiilor: conținuturile, metodicile, profesorii și inspectorii școlari.

d)DE DĂRÂMAT MITURILE DESPRE PROGRAME, METODICI, PROFESORI ȘI INSPECTORI ȘCOLARI

Mitul programelor prea stufoase – de reorganizat, nu de ”aerisit”

S-a spus, în mod greșit, că programele trebuie aerisite. Circulă acest mit nociv despre cum se învață sau se cere prea mult – un mod perfid de a ne invita către o opțiune dezagreabilă din start. Cum să ne dorim mai puțin pentru copii? Cum să modificăm programe în jos și nu întru creștere?

Programele românești nu sunt nici prea stufoase, nici prea solicitante. Sunt pur și simplu dezechilibrate și nesincrone cu vârsta sau nevoile de creștere psiho-emoțională. De pildă, un copil de clasa a III-a, face incredibil de multă gimnastică matematică, pe teme care țin de algebră și de un prag de abstractizare anacronic, pe care îl suplinește prin imitație și învățarea mecanică a unor algoritmi; dar nu se întâlnește cu cele mai semnificative sisteme sau fenomene ale lumii vii, direcție în care e demonstrat că mintea lor investește, de obicei, cel mai mare interes sau curiozitate naturală. Nu își înțelege propriul corp (de care, de altfel, este fascinat), însă poate face pe bandă ecuații cu o necunoscută, poate înlocui mărimi cu segmente grafice sau expresii matematice cu litere. Nu află decât accidental depre marii inventatori sau exploratori ai lumii, depre descoperirile providențiale sau poveștile care le-au marcat istoria locală.

Un alt exemplu: la limba română, până la clasa a VIII-a, sunt prevăzute în programă, pe marginea textelor afumate din manuale, o groază de noțiuni de teorie literară, fără obiective legate de conținutul ideatic, etic, emoțional, uman, în general, transmis de textul propriu-zis. Prin urmare, unui copil de 14 ani i se va cere, la testarea națională, să demonstreze prezența eului liric într-un text, să caracterizeze tipul de narator, să explice rolul stilistic al imperfectului sau să argumenteze definiția unei descrieri, fără să i se încredințeze nicio clipă rolul de gestionar al ideilor sau să i se ceară să emită vreo opinie despre opțiunea vreunui personaj. Nicio dimensiune morală, valorică sau măcar emisie de substantive care să definească trăsături de caracter. Doar o incursiune insipidă în scheletul operelor literare, ca în gestul absurd al unor unor medici încercând să radiografieze o pictură.

La gimnaziu, conținuturile științelor sunt total desincronizate: nu poți face nicio abordare interdisciplinară, măcar de la biologie la geografie, pentru că niciodată plantele studiate la botanică nu pică pe zonele geografice sau climatice din planificarea profesorului. Nici măcar nu cad în același an. Tot așa, profesorul de fizică se chinuie la un moment dat cu tot felul de aplicații matematice care apar abia ulterior în programa profesorului de mate; cel de chimie în principiu nici nu a învățat cum să facă trimiteri la lumea vie, pentru că manualul e plin de formule și probleme organizate în lungi șiruri, destabilizatoare, despre chestiuni teoretice, care au loc mai mult în laborator, decât afară.

Mulți elevi urăsc din start geometria pentru că la vârsta formării percepțiilor vitale despre forme și volume – pe la 4-5 ani, în programa educatoarelor nu există decât cercul, pătratul și dreptunghiul. Știu o mulțime de elevi de nota 10 care aduc fracții la același numitor, pot să le împartă corect sau înmulțească, dar, habar n-au cum să explice grafic sau pe felii de pizza, de ce două fracții ca 2/3 și 4/6 sunt echivalente.

Soluția? O reorganizare a conținuturilor pe vârste și după apetitul cognitiv și emoțional al marilor trepte de dezvoltare. Și, mai ales, permisiunea sau obligația de a structura învățarea tematic. Cei mai buni elevi actuali au nota 10 în catalog, dar sunt extrem de neplastici în gândire: nu fac asocieri între informații, nu leagă un domeniu sau altul prin ”aha-urile” de rigoare, nu trăiesc productivele disonanțe cognitive care asigură orientarea minții către soluționarea de probleme. Nu au noțiuni despre sisteme și interdependența între ele, nu înțeleg fenomene și nu au deprinderi exploratorii. Au o viziune conștiincioasă, dar semiautistică asupra învățării, fără legături cauzale sau reflexul predicției educate.

Li se servește materie în structuri liniare, prin juxtapuneri forțate și după raționamente deductive, sieși suficiente și de cele mai multe ori, redundante. Felul în care primesc și asimilează informația le modelează și îngheață univoc pârghiile gândirii: copiii aceștia devin secvențiali, neintuitivi, nu au viziunea întregului. Vor fi funcționari perfecți, dar nu soluționeri.

Mitul planului de lecție, al profesorului autoritar și al inspectorului solemn – de dărâmat Marele Plan

Există o mentalitate păcătoasă despre cât de puțin știu copiii din sistemele educaționale mai evoluate, comparativ cu hărnicia enciclopedică a școlarului român sau avansul de doi ani în aplicarea unor algoritmi matematici al acestuia. Este adevărat: la capitolul ”mai mult” și pe ”orizontală” stăm mai bine. La capitolul ”mai temeinic” și ”în adâncime” stăm tare prost. De ce? Pentru că noi avem un plan. Copilul român este ghidat în domeniile de cunoaștere în stilul forțat și meșteșugăresc al planificării sau al planului de lecție. Să ne înțelegem: profesorul are un plan, catedra are un plan, școala are un plan, țara întreagă are un plan. Singurul care n-are niciun plan este însuși obiectul tuturor acestor planuri: elevul. El învață ținut de mână, împins de la spate, scuturat și înghiontit, premiat și pedepsit, notat și corectat, încurajat și forțat, totul conform planului. Din prima zi de școală, elevul român află că devenirea proprie este miza altora, atât de mulți chiar, că nu prea mai există loc de înghesuit și vreo alegere personală. Decuparea personalității proprii din contextul învățării devine prima lui lecție despre silă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro