Guardian: Globalizarea, aşa cum o ştim, nu-i va supravieţui lui Trump. Iar acesta e un lucru bun

Semnificaţia războiului comercial dintre China şi SUA ajunge cu mult dincolo de impactul bătăliei taxelor vamale sau de care dintre cei doi autoproclamaţi lideri autoritari va câştiga dreptul de a se fuduli. După cum stăteau lucrurile şi în anii ’30, aparentul derapaj implacabil către protecţionism este parte a unei crize mai profunde a statu-quo-ului internaţional. Săptămâna aceasta, atunci când Beijingul a acuzat SUA că „distrug deliberat ordinea internaţională”, el transmitea de fapt că hegemonia americană nu va mai rămâne necontestată. Globalizarea, aşa cum o cunoaştem noi, se apropie de sfârşit, iar acesta nu e sub nicio formă un lucru de nedorit, potrivit The Guardian, citat de Rador.

Salutat drept progresul uman suprem, acest model bazat pe relaxarea controlului asupra capitalului şi pe construcţia unor lanţuri de aprovizionare globale a generat crize financiare repetate, a alimentat o inegalitate corozivă şi a agravat urgenţa climatică. E drept, milioane de oameni s-au ridicat din sărăcie în ultimii 25 de ani, însă cei mai mulţi dintre ei trăiesc într-o ţară – China – care s-a ţinut la distanţă de piaţă.

Bursele lumii privesc lucrurile altfel. Ele tremură de fiecare dată când Trump mai dedică protecţionismului câte o odă pe Twitter. Similar, corporaţiile multinaţionale se tem de posibilele daune pe care barierele comerciale le pot cauza lanţurilor globale de aprovizionare. E clar că cei care au prosperat cel mai mult de pe urma globalizării tind a fi cei bogaţi şi puternici, iar ei nu vor renunţa la privilegiile lor fără luptă. Nimic din toate acestea nu e ceva nou.

De-a lungul istoriei au existat valuri succesive de globalizare urmate de reacţii adverse atunci când modelul şi-a depăşit posibilităţile. Aceasta e una dintre acele situaţii, şi toate elementele necesare sunt prezente pentru a avea loc o luptă între apărătorii statu-quo-ului şi cei care afirmă că recentele tendinţe din politică, tehnologie şi problematica climatică indică necesitatea unei noi ordini mondiale concentrate mai mult pe soluţii locale, state-naţiuni mai puternice şi un sistem internaţional reformat. E destul de hazardat să ne imaginăm că Trump ar avea acest lucru în minte atunci când se ia de China, însă criza economică a anilor ’30 – la care protecţionismul a fost parte – a dus în cele din urmă, deşi după război, la reforme care au făcut din lume un loc mai stabil şi mai sigur.

Provocarea este aceea de a ne asigura că criza va duce din nou la schimbare, iar acel proces va începe cu o evaluare onestă a situaţiei mizerabile în care ne aflăm. De peste un deceniu, încă de la criza financiară din 2008, are loc o tentativă frenetică de a se pune globalizarea la loc pe picioare şi de a se reveni la vechiul statu-quo. Trump reprezintă dovada că acele tentative s-au încheiat cu un eşec.

În retrospectivă, începutul anilor ’90 a marcat apogeul globalizării. Uniunea Sovietică se prăbuşise, fostele ţări comuniste deveneau economii de piaţă, băncile centrale independente erau la modă şi după mai bine de şapte ani de negocieri se încheiase un tratat comercial multilateral. Proiectul integraţionist al Europei era în plin avânt, pregătindu-se introducerea monedei comune. În cursul anilor ’90 politica era dominată de partide de centru-stânga şi centru-dreapta, urmând politici economice în linii mari similare: disciplină bugetară, liberalizarea fluxurilor de capital, încurajarea incursiunilor pieţei în sectoare ce-i fuseseră până atunci interzise.

Indiferent că vorbim de ţările dezvoltate ale Europei sau de pieţele în curs de dezvoltare ale Americii Latine, ortodoxia făcea legea. Sigur, se admitea că începuseră să apară probleme cu noua ordine mondială, însă războiul rece era încheiat şi Rusia nu mai constituia o ameninţare. America urma să-şi folosească necontestata putere militară pentru a păstra ordinea în lume şi avea să menţină uzinele duduind pe tot mapamondul prin disponibilitatea ei de a acţiona precum un consumator de ultim resort.

Puţin a supravieţuit din această viziune utopică. Nu a mai existat vreun set finalizat de tratative comerciale multilaterale de la încheierea rundei Uruguay la finalul lui 1993, în mare măsură şi pentru că aceea a fost ultima oară când UE şi SUA au fost capabile să ajungă la un acord care să fie în interesul ambelor şi pe care să-l impună apoi întregii lumi.

G7 – SUA, Canada, Japonia şi cele mai mari patru economii europene – nu mai domină acum total reuniunile internaţionale. Independenţa băncilor centrale e ameninţată. SUA nu sunt dispuse să absoarbă excesul de producţie al întregii lumi şi cer în schimb ca ţări precum Germania să-şi diminueze surplusul comercial. Procesul european de integrare stagnează. Partidele de centru au devenit lipsite de conţinut, fie pentru că au eşuat în a identifica vulnerabilităţile inerente globalizării, fie fiindcă au fost prea timide pentru a acţiona dacă le-au sesizat.

„Consensul de la Washington” – ideea că ar exista o soluţie unică pentru problemele tuturor ţărilor în curs de dezvoltare, care presupune privatizare, ridicarea restricţiilor de capital şi corectitudine bugetară – a ajuns discreditat. Iar Rusia nu este o mână moartă, aşa cum se credea. Riscul ca actualul avatar al globalizării să se încheie cu un conflict militar este mult mai mare decât se consideră în general.

Pentru a împiedica un asemenea deznodământ, trebuie să aibă loc o schimbare la toate nivelurile, începând de la cel local. Chiar şi în zilele ei de glorie, mari segmente ale activităţii economice au rămas neatinse de globalizare, iar acele segmente e probabil să crească, pe măsură ce economiile vor deveni tot mai dominate de sectorul serviciilor. În plus, ţări precum SUA îşi repatriază deja producţia – în parte şi din cauza costului tot mai mare de a transporta bunuri pe glob, iar pe de alta fiindcă schimbările tehnologice (utilizarea tot mai mare a roboţilor şi inteligenţei artificiale) au redus stimulentele financiare pentru offshore.

Va urma totodată un rol mai pregnant pentru statul-naţiune, al cărui deces a fost exagerat. Politicienii nu se vor mai putea mulţumi cu a speria alegătorii cu ideea că globalizarea este o forţă implacabilă a naturii împotriva căreia ei sunt neputincioşi. A-i spune publicului că inegalitatea, declinul industrial şi stagnarea standardelor de viaţă sunt lucruri pe care vor trebui să le accepte înseamnă să deschizi calea unor mari buclucuri populiste.

Iniţiativa Centură şi Drum a Chinei este un exemplu cu privire la modul în care ţările încep să opereze la un nivel sub-global. Reţeaua de proiecte de infrastructură a Beijingului în toată Asia şi Europa are un dublu obiectiv: să ofere o piaţă bunurilor chinezeşti şi să extindă influenţa Chinei în acele părţi ale lumii unde puterea militară şi diplomatică a Americii este slabă. Similar, e mai probabil ca acordurile comerciale să fie negociate pe viitor la nivel bilateral ori în cadrul unor coaliţii ale celor dispuşi.

În fine, există o nevoie de reformă la nivel global: pentru mobilizarea unor acţiuni eficiente contra schimbării climei, pentru a se realiza obiectivele de dezvoltare sustenabilă ale ONU, pentru a se aduce sub control puterea finanţelor globale prin restricţionarea fluxurilor de capital şi pentru a se construi un sistem comercial bazat pe reguli, dar şi dirijat.

Nimic din toate acestea nu va fi uşor – de fapt, va fi infernal de dificil. Însă există trei evoluţii care ne dau motive de optimism. Prima este aceea că eşecurile actualului sistem au deveni mult prea mari pentru a putea fi ignorate. A doua este aceea că eşecul a dus, ca întotdeauna, la un nou mod de a gândi. A treia este aceea că noile idei încep să influenţeze şi politica.

Articol de Larry Elliott (redactorul economic al The Guardian)-preluare Rador