Exoscheletul României
Nu mă simt exilată, nici emigrantă, nici imigrantă, probabil fac parte din acel soi de oameni care se simt singuri și ușor diferiți, ușor anapoda față de normă, oriunde ar fi. Singurătatea e un lucru bun atunci cînd e însoțită de independență și, o dată asumată, te scutește de iluzii, la tine în țară sau în altă parte. Dar asta nu înseamnă că nu știu să discern, vorba lui Cioran, nuanțele răului. Prefer să mă simt singură într-o democrație funcțională și într-o țară în care agresiunea asupra aproapelui e rău văzută, nu e în nici un caz încurajată și, la rigoare, e pedepsită. E atît de simplu.
Trăiesc de mulți ani în Spania, prin alegere personală și în primul rînd pentru că mi-am dorit asta, pentru că îmi place aici, ba chiar îmi place în fiecare zi mai mult, ca într-un mariaj fericit. Da, există și așa ceva pe lume, doar că cere efort de fiecare zi și mai cere ceva: curajul de a recunoaște că ești fericit. Asta, într-o cultură a văietatului ca cea românească, e ceva de neiertat. Și totuși eu îndrăznesc s-o spun, din simplul motiv că mi-aș dori ca tot mai mulți oameni, prieteni de-ai mei sau necunoscuți, să se simtă așa. Mai ales dintre cei care încă trăiesc în România. Mi-aș dori să le insuflu un pic de curaj, așa cum mie mi-au insuflat alții, în momentele de cotitură și de nehotărîre.
Și acum, revenind la relația cu țara mea de origine, dacă nu mă simt nici exilată, nici emigrată și nici imigrantă aici în a doua mea țară, atunci cum mă simt? Mă simt, în raport cu România, ca un oscior dintr-un exoschelet. Da, cred că România în acest moment, cu un număr uluitor de cetățeni ai ei care trăiesc în alte țări, este o societate de-vertebrată, dar care are totuși o proteză externă fiabilă, de ultimă generație. Nu spun prin asta că cei rămași, mulți dintre ei oameni extraordinari, n-ar mai conta la nivelul organismului social, spun doar că cei rămași, cei valoroși dintre cei rămași, se găsesc acum într-o stare de confuzie, de rătăcire și de dezamăgire care face aproape imposibilă orice coagulare în structuri dure. Acum, la fel ca la mijlocul secolului XIX, România are nevoie de cei plecați, are nevoie nu doar de competențele lor, nici ele neglijabile, dobîndite în centrele de lumină ale Occidentului, ci mai ales are nevoie de sănătatea lor mintală. Am văzut și văd în fiecare zi români care nu doar că au evoluat profesional acolo unde au plecat, dar care și-au recăpătat, treptat, echilibrul interior pierdut în România. Unii au plecat făcuți țăndări, mai ales femei, trebuie s-o spun, cu riscul de a părea o afirmație ideologică. Nu este, este o realitate statistică. Discriminarea împotriva femeii, misoginismul primitiv, unit cu misoginismul rafinat omniprezent în cele mai alese medii, se află în România la cote incredibile și a ascunde asta e de neiertat. Mai ales într-un moment de o tristețe sfîșietoare cum este cel de acum, în siajul crimelor oribile de la Caracal. De la primele înfloriri puberale pînă la vîrste înaintate, dacă ”te ții bine”, așa cum scîrbos se spune pe românește, o femeie are parte, zilnic, neîncetat și neabătut, de micro-agresiuni la fel de insistente ca o ploaie mocănească. Nu vreau să dau exemple, aș avea sute, din proprie experiență, dar le țin pentru alt fel de texte și pentru alte ocazii. Aștept să mai treacă timp, să se mai cicatrizeze, să devină suficient de îndepărtate în timp și spațiu încît să poată fi valorificate literar, pentru că literatura nu se face din furie, ci se decantează, dacă ai noroc, într-un proces îndelungat în urma căruia rămîn povești curate, ușurate de orice balast revanșard. Eu încă simt urme de furie și aș vrea să mă întorc și s-o protejez mai bine pe femeia tînără care am fost, să răspund și mai apăsat insinuărilor, complimentelor, aluziilor, gesturilor intruzive de care am avut parte. Nu le-am rămas cu totul datoare, din fericire, ba uneori le-am zis-o atît de bine încît și acum mă umflă rîsul cînd îmi amintesc, dar ar fi trebuit să fiu mult, mult mai tăioasă. N-am fost niciodată în situații extreme. Dar acele mici agresiuni, acea constantă persiflare dublată de un fel de hărțuială continuă, pe acelea încă mi le amintesc și sînt situații pe care sper ca fiica mea să nu cunoască niciodată. Nu poți feri copiii de toate relele, nici nu e bine să încerci, dar măcar de răul cunoscut, vechi, local, măcar de ăsta poți să încerci să-i ții departe.
Acest exoschelet pe care-l formează imensa diasporă românească nu e o fata morgana, ci e o proteză funcțională, care acționează prompt și decisiv în momente cum sînt alegerile și o face în ciuda imenselor obstacole puse de structurile externe oficiale ale statului român. Nu că în MAE n-ar exista și profesioniști (am cunoscut personal cîțiva de top), nu că în BOR n-ar exista și preoți dăruiți, dar dincolo de cazuri individuale, aceste două structuri acționează asupra diasporei printr-o presiune constantă, prin zeci și sute de obstacole puse în calea influenței românilor din afară asupra românilor din țară. Depotrivă ambasadele, mai ales atunci cînd sînt conduse de ambasadori incompetenți și slugarnici (din fericire n-a fost cazul Spaniei pînă cum), dar mai ales parohiile externe ale BOR, pline de preoți care fac de rușine delicatețea și modestia care ar trebui să caracterizeze această meserie, acționează de multe ori direct propagandistic, cînd nu intimidant. Mi-a trebuit mult ca să scap de insistențele unui preot român expat, un personaj cu aspect de schimbător de valută și limbaj de băiat de cartier, al cărui unic scop părea să fie un fel de prețăluire a mea și a domiciliului meu, cam pe tiparul agenților vechii Securități. Ceva repulsiv, care n-are nici o legătură cu biserica ortodoxă, așa cum mi-o amintesc eu din copilărie și din familia mea în care există preoți încă de la prima generație de absolvenți ai Teologiei bucureștene. Omul cunoscut de mine avea o misiune clară și nu era nici pe departe o una pastorală.
Și totuși, în ciuda lor, exoscheletul funcționează. Spre deosebire de secolul XIX, acum nu mai e nevoie de întoarcere fizică în România, așa încît nu mă impresionează prea mult chemările la glie în care se exersează toți politicienii români, inclusiv cei de ultimă fabricație. Orice s-ar întîmpla în România, oricît de bun, de benefic, cei mai mulți dintre românii stabiliți de mulți ani în alte țări nu se vor întoarce. Eu i-aș sfătui nici să nu încerce, să citească Tinerețe fără bătrînețe înainte de a face orice pas decisiv. Nu e suficientă o viață de om, oricît de lungă, pentru două schimbări atît de totale. O dată stabilit undeva, o dată refăcută o rețea nouă de răspunsuri și gratificații sociale, să te întorci și s-o iei de la capăt în țara de origine (pentru că nu vă iluzionați, nu există întoarcere, ci doar o altă plecare), e uneori prea mult pentru o singură viață. Dar nu e nevoie de întoarcere fizică, mai ales în zilele noastre. Mesajul lor, lucrurile pe care le-au învățat, expertiza lor și mai ales liniștea interioară pe care și-au găsit-o pe alte meleaguri se poate transmite azi României, fără să fie nevoie de deplasări geografice. Aerul a devenit un mediu transmițător de mesaje ca niciodată în istorie. Mă gîndesc deseori la ce ar fi postat, la ce ar fi scris, la cum ar fi comunicat marii exilați români, de la Caragiale la Cioran, dacă ar fi existat World Wide Web pe vremea lor. De la Berlin, ori de cîte ori scria ceva, mai ales după tragedia din 1907, Caragiale avea o vorbă: ”să se răspîndească”. Sînt deci convinsă că n-ar fi ezitat să folosească cea mai formidabilă rețea de răspîndire inventată de mintea umană, cred că ar fi făcut-o cu delicii, fără să se miște din Berlin, desigur, pentru că așa cum spunea ”mă simt bine aici, cu ai mei”, franzela exilului i se părea dulce și cînd a fost invitat la o mare sărbătoare dedicată lui la București, a refuzat politicos, sătul fiind de lumea literară daco-română și de ticăloșiile ei, cum îi plăcea să spună.
Așadar, la anul 2019, cei plecați pot să vorbească, să scrie, să fie ascultați sau măcar acceptați. De fiecare dată cînd în țară se întîmplă cîte o nenorocire, din toate colțurile lumii apar oameni de origine română care simt nevoia să dea o mînă de ajutor. M-a impresionat recent profesorul de psihologie de la Berkeley, dar au fost și sînt nenumărați alții. Mi-a rămas în cap chirurgul ortoped din Franța care a scris un text devastador despre falsul specialist în oase de vacă, tartorele ortopediei bucureștene, al cărui nume nu vreau să mi-l amintesc. Și sute, sute de alți români plecați din țară, care se implică, intervin, povestesc. Cu cît mai mulți, cu atît mai bine. Lor li se vor alătura scriitorii români, unii, mulți, de cea mai bună calitate, aflați în alte țări, care continuă să scrie în românește sau au ales o altă limbă, dar care scriu, în mod fundamental, pentru că e imposibil altfel, despre realități românești. Ei sînt cei care vor aduce schimbarea, dacă și cînd vor fi acceptați cu adevărat ca făcînd parte din aceeași țară și din aceeași istorie literară, într-o epocă în care frontierele fizice sau lingvistice, de fapt, nu mai există.
Ce pot face ei, acești români plecați, ex-centrici, dincolo de faptul concret de a vota, în cazul în care mai au cetățenia sau de a se implica direct în proiecte sau acțiuni politice, culturale, științifice punctuale? Cred că imensul aport, unul fundamental, ține de o zonă mai greu cuantificabilă, dar esențială: ieșirea din minciună. Asta este ceea ce acești oameni, care au trecut, inevitabil, la nivel individual, printr-un proces de lepădare de minciuni, pretenții, false identități și, la nivel social, printr-o integrare nu tocmai ușoară într-o altă țesătură socială, cu alte comportamente decît cele de acasă, cu alte reacții și mai ales cu alte valori, pot aduce României. Cu singura condiție să-și povestească, prin toate mijloacele, cu orice instrumente și în orice medii, experiențele. Trăim un fel de moment pașoptist în care mesajul lui Eliade Rădulescu, Scrieți, băieți, numai scrieți!, are din nou un sens, chiar dacă nu se referă, ca atunci, la o literatură de ficțiune, ci mai ales la una non-ficțională. Iar autorii ei vor fi oameni de tot felul, medici, ingineri, IT-iști, uneori și scriitori profesioniști, dar în nici un caz nu vor fi așa numiții scriitori oficiali români, aceia care în toți acești ani s-au ferit ca de dracul de realitatea socială și politică a țării în care trăiesc, care s-au îmbătat între ei cu prestigii găunoase, au participat la festivaluri și au scris evazionisme, deși nici o cenzură, în afară de propria iresponsabilitate, nu i-a oprit să reacționeze ca artiști adevărați în fața realității insuportabile. Plini de precauție ca nu cumva să-și murdărească pana în texte jurnalistice, cei mai mulți s-au complăcut într-o promiscuitate care nu are nimic de invidiat celei din lumea politică. Iar acei puțini care au îndrăznit, forjînd, din mizeria realității, texte depotrivă îndrăznețe stilistic și autentice moral, au fost acuzați că aruncă cu blamul, că prea exagerează, că atacă la persoană. O mare neînțelegere. Literatura română viitoare, adică ceea ce va rămîne valoros din ea în timp, va fi nu cea scrisă în casa de creație de la Neptun și nici cea premiată recent la Uniunea Scriitorilor, ci acea literatură scrisă în România sau în afara ei, în românește sau în orice altă limbă, dar scrisă în libertate deplină și cu asumarea acestei libertăți de către autor. Pînă la capăt.
Și acum ajung la ceea ce mai pot face acești plecați (atenție, există oameni, eu știu cîțiva scriitori de cea mai bună calitate, care au fost plecați din România ultimilor ani fără să fie plecați și fizic și din această distanță sanitară au reușit să spună lucruri esențiale, îi încadrez și pe ei în aceeași categorie, ca părți ale exoscheletului necesar), în afară de a-și povesti experiențele. Ei pot acționa ca sanitari ai marii contrafaceri care a distrus aproape fiecare domeniu științific sau artistic în România ultimelor decenii. Pentru că dacă credeți că s-a distrus doar administrația sau doar politica sau doar educația, vă înșelați. Potlogăria e bine așezată peste tot, iar structurile de capital simbolic sînt la fel de corupte ca toate celelalte. Există mici Dragnea peste tot, de la Academie, la USR, de la cercetare la poezie. Peste tot e plin de proști, de iresponsabili, de hoți, de corupți care nu se ocupă decît cu menținerea unui sistem de privilegii și de false prestigii, al căror unic scop nu e decît acela de a acoperi impostura. Fiecare în domeniul pe care-l cunoaște cel mai bine poate face un pic de curățenie, poate scoate la lumină valori uitate, poate face un pic de dreptate. Gunoiul, dezordinea sînt peste tot la fel de totale ca în curtea criminalului de la Caracal, dar întotdeauna se poate începe dintr-un colț și întotdeauna se poate face, cu mult efort și cu multă străduință, ordine. Lucrurile, la fel ca valorile, se pot pune la locul lor, important e să începi de undeva.
Și o să închei cu un exemplu din domeniul meu, din lumea literară, cea pe care o cunosc încă bine, cea din care am plecat fără nici un regret în 2010. Ultimele premii acordate de Uniunea Scriitorilor. O bătaie de joc de dimensiuni grotești.
Las la o parte trista participare la această manifestare a unor persoane onorabile care s-au dus acolo și au ridicat premii și au ținut discursuri din motive pe care nu le pot pătrunde. O vor fi făcut din cine știe de prietenii vechi nescuturate de moliile prezentului, o vor fi făcut din neatenție, dintr-o prea mare vanitate, din senzația (legitimă) că merită un premiu literar, dar uitînd ce fel de adunătură e cea care îl oferă, nu știu și cred că nici nu vreau să intru prea adînc în acest ghem de contorsiuni și raționalizări și politețuri. Au fost acolo cel puțin doi oameni pe care-i credeam dincolo de asemenea cedări rușinoase, care nu doar că s-au expus într-o societate care nu-i merită, dar au fost parte dintr-un spectacol în care printre protagoniști au fost chiar cei care, nu cu mult timp în urmă, au contribuit la adevărate linșaje împotriva lor. Să fie un fel de sindrom Stockholm, ca în cazul femeii care s-a dus și a primit un premiu pentru ”excelență culturală” de la ziarul care o umilise cu puțin timp în urmă numind-o pe nedrept amantă profitoare, cu fotografie și tot tacîmul? Nu știu, e prea complicat pentru mine! Pur și simplu mi se oprește mintea. Dar am zis că las la o parte.
Ce vreau să vă povestesc, ca să aveți o idee despre dimensiunea imposturii, despre felul în care e încurajată prostia cea mai neagră și e prezentată pe post de literatură de mare calitate, am să vă spun că unul din premianții Uniunii Scriitorilor din România se numește Mirel Taloș (m-am abținut pînă acum să dau nume, de data asta discreția e imposibilă). Omul ăsta, actualmente vicepreședinte al Institutului Cultural Român, cel care a semnat deplasarea la post a actualei (sau nu mai e?) președintă a ICR, croitoreasa cea vitează Țuroiu, pe post de director al filialei Bruxelles (dacă ați pierdut șirul, nu e vina dvs.), deci acest combinator pe bani publici la cel mai înalt nivel (vă amintiți? aceștia sînt cei care le-au luat locul celor care făcuseră din ICR o instituție decentă și care au fost făcuți praf de Antene și de Observator Cultural în anii 2012-2013 pentru cele mai fantasgorice motive!), numitul Taloș, a fost premiat de către Uniunea Scriitorilor, de către președintele ei, profesorul Nicolae Manolescu și de către onorabilul juriu, pentru cea mai bună carte de debut a anului 2018.
N-am terminat. Problema nu e doar că premiul are evidente accente de politică culturală, nu e rău să te pui bine cu omul de la ICR, fonduri, proiecte, turnire de poeți în zone de interes turistic, asta ar fi încă suportabil, s-a mai văzut, ne-am obișnuit. Gabriel Chifu, de pildă, care nu înțelege nici în ziua de azi ce are lumea cu el, era, măcar, un scriitor onorabil, cu unele reușite punctuale remarcabile. Gabriel Chifu era și este un scriitori decent, subminat de o personalitate indecent de slabă, timorată de paternalismul unui președinte glumeț și iresponsabil, care l-a pus în nenumărate situații jenante. Dar aici, în cazul Taloș, e vorba despre cu totul altceva. Taloș nu poate să scrie, e incapabil de performanță lingvistică minimală care să atingă măcar, cît de tremurător, arta literară (fie ea și mediocră), domeniul îi e complet străin. Taloș este mult, mult sub nivelul unui adolescent aflat la primele încercări literare. Faptul ca a fost premiat, trecînd peste ireal de proasta calitate a scrierilor lui, de către niște oameni pe care-i pot bănui de orice, dar nu de lipsă de discernămînt stilistic, este scandalos. E rușinos și impardonabil. Cînd vă minunați de nivelul de incultură și de indecență și de incompetență expuse de prim-ministrul României sau de un polițist care răspunde la 112, vă rog să luați aminte la cum sună un fragment din cartea semnată de Mirel Taloș, cea mai bună carte de debut în proză a anului 2018 în România de-vertebrată:
”De cum am păşit în galerie, i-am zărit silueta pusă în lumină de o splendidă rochie primăvăratică de culoarea ciclamelor şi m-am simţit pe loc atras de imaginea fermecătoare din faţa mea; a fost de ajuns o singură privire. Mi-ar trebui o frază de aur ca să descriu acel sentiment instantaneu de admiraţie şi de atracţie, frază pe care nu o am. Adevăratele surprize sunt mute, emoţiile pe care le provoacă sunt mai degrabă interioare; eu nu-mi permiteam însă să rămân mut pentru că mintea mea mersese cu un pas înainte şi declanşase spaima că nu aveam să o mai revăd. M-am grăbit să sparg gheaţa cu o replică ce putea să mă şi caracterizeze, astfel încât să cresc şansa de a-i stârni interesul.
– Admiraţi forma sau culoarea? am spus.
– Totul este culoare. În natură nu există formă pură, mi-a răspuns, întorcându-se spre mine, prilej să-i văd faţa, lucru pe care îl aşteptam deja cu maximă curiozitate.” (Mirel Taloș, Colecționarul de nuduri, Editura RAO, 2018).
INTERVIURILE HotNews.ro